Când spun „…îmi fac munca de acasă”, unica reacţie implicită e „mvaaaai, ce faaaaain!…” Anunţ pentru toată lumea care strecoară printre dinţi invidia deghizată în felicitare: nu vă lăsaţi furaţi de mirajul lui „de acasă”, şi pentru un freelancer accentul cade pe „lucrez”!
Autodenunţ: din nedoritoare de copii, m-am trezit dintr-o dată luptătoare fanatică împotriva lui „nu”. Mi-am dat seama că ceva nu e 100% în regulă când am auzit-o pe steluţă reinventând vocabularul – nesoare, nefrunze… Şi m-am trezit la realitate când am început să citesc despre puterea formatoare a limitelor. Chiar şi a celor care încep cu „nu”. Îmi este încă foarte greu să discern rapid între pedeapsă şi consecinţă. Şi-mi pun speranţele în conferinţa susţinută de Aletha Solter pe 9 iunie 2018, ca să mă lămuresc şi să prind curaj.
Din spatele foliei în care era închisă cartea, negrul copertei era chiar mai adânc. Cele câteva rânduri de pe verso mi-au promis că va fi o poveste palpitantă. Habar n-aveam că voi citi „Întunericul” cu sufletul la gură!
Dacă ai crescut într-o familie în care spălau şi lipeau pe faianţă pungile de lapte, iar acum mori de foame în timp ce mâncarea ţi se strică în frigider, înseamnă că nu ştii ce să faci cu experienţa de prepper a mamei tale. Păi nu-i păcat?
Pe 15 ianuarie intram în program. Concluzia mea după 10 săptămâni ? Food coach-ul n-a făcut nimic. Eu am făcut totul!
Hai, mamă!… Adu-mi lapte de pasăre cu stafide și vino cu mine la duș. În spitalul ăsta nu-i decât o cabină, și aia fără perdea. Uite, mamă, cu ce hemoroid m-am pricopsit azi-dimineață, când am născut…
Hai, mamă!… Vino să dormi la noi peste noapte. Suntem doar noi două. Nu trebuie să faci nimic altceva decât să sforăi sfios într-un pat care nu-i patul tău de acasă, dar știu că n-ai să zici nimic despre asta. Faci totul pentru că te știu aproape de mine.
Pe Raluca de la Ecoruralis e uşor să o judeci greşit la prima vedere. Brunetă, cu tenul măsliniu şi cu un tatuaj colorat şi vizibil pe ceafă pare departe de stereotipul omului care lucrează pentru a salva planeta. Asta până când deschide gura şi faptul că e mangalioată (man-ga-li-oa-tă din Man-ga-li-a) e de departe printre cele mai puţin interesante lucruri care-i ies din minte.
George arată ca un sedentar profesionist şi are o minte de contorsionist olimpic. Probabil că a fost câine în viaţa imediat precedentă. Cred că de acolo îi vin bucuria de a lucra, curiozitatea de a cunoaşte, pofta de joacă şi loialitatea care sunt evidente din primele 15 secunde. Ori poate că le-a învăţat de la câinii lui, în timpul unui schimb de experienţă în care îi pregăteşte pe blănoşi drept câini de terapie.
Iza şi Andreea, cele care meşteresc bijuteriile de la Atelierul de Murano, sunt prietene de mici şi au darul să facă pe oricine să se simtă prietena lor din copilărie. Seamănă tare cu mine şi cu tine – deschise şi fireşti, depăşite de contabilitate şi mâncătoare de dulciuri la pachet. Sunt cumva prea umane ca să le creditezi ca artist. Asta până când sting lumea din jurul lor şi aprind flacăra la care îşi modelează lumea interioară.
„Doar ţiţi rămâne mică” s-a putut transforma din poveste în carte numai cu ajutorul comunităţii. Al tuturor acelora care au acţionat într-un fel, promovând proiectul ori contribuind financiar. Iniţiativa şi acţiunea fiecărui susţinător este cu atât mai impresionantă, mai autentică si mai valoroasă, cu cât nu e rezultatul presiunii sociale, ci o decizie independentă în marea majoritate a cazurilor. Fără să simtă că face parte dintr-o „mişcare” sau dintr-o „acţiune”, fiecare a decis în dreptul său să afirme public nevoia pentru un asemenea proiect educativ. Iar acum povestea continuă să crească la sânul comunităţii pentru că împărtăşim câteva valori fundamentale.
