Din spatele foliei în care era închisă cartea, negrul copertei era chiar mai adânc. Cele câteva rânduri de pe verso mi-au promis că va fi o poveste palpitantă. Habar n-aveam că voi citi „Întunericul” cu sufletul la gură!

Laszlo locuieşte într-o casă. Întunericul locuieşte în pivniţă.

Într-o noapte, întunericul urcă în camera lui Laszlo, iar Laszlo coboară în pivniţă.

Rândurile astea au făcut mai mult decât un trailer de film. Ilustraţia a potenţat senzaţia de singurătate şi dezolare. Laszlo bântuie singur printr-o uriaşă casă de lemn scârţâitoare şi complet lipsită de alte suflete. Băiatului îi este frică de întuneric. Şi întunericul are o voce!

Vino!

Pagini întregi încărcate de beznă, de negru total, solid. Şi un dialog pe care l-am citit într-un crescendo de suspans. Întunericul îmi gâtuia vocea. Cred că şi Laszlo păţea la fel, judecând după replicile monosilabice. Atâta doar că el a avut nevoie de mai mult curaj. Eu doar am întors paginile. El a coborât în pivniţă.

Eram prea hipnotizată de întuneric ca să-mi dau seama că intonaţia cu care citeam povestea n-avea deloc cum s-o împrietenească pe steluţă cu el. Şi mai eram şi prea robită reacţiei instinctive ca să pot anticipa ceva bun din partea întunericului.

Corzile încordate ale viorilor din vocea mea s-au rupt. În locul coloanei sonore de thriller a rămas muţenia umirii. Întunericul îl chemase pe Laszlo în pivniţă ca să-i arate unde sunt becuri de schimb!

Steluţa n-a avut nici o reacţie la prima (şi, deocamdată, ultima) lectură a cărţii. Dar eu am rămas în semi-întunericul din dormitorul nostru minunându-mă cum putem găsi lumina în cele mai neaşteptate şi întunecoase locuri.

Comments

comments