Capoasa infernala. Incapatanata exasperanta. Limbuta plina de comentarii. Minte ascutita si vorba taioasa. NU. Personificarea lui NU. Asta-s eu.

Nascuta in zodia berbecului, sunt momente in care pana si eu ma acuz ca mi-am lasat creierii sa se incovoaie dupa modelul coarnelor nevazute, dar foarte prezente, pe care le port in frunte. Nascuta in zodia lui Toma Necredinciosul, imi vine sa-mi trag palme rasunatoare peste obraji pentru ca nu ma conving altfel decat atunci cand pot „sa pipai si sa urlu: este!” Toate experientele astea pe piele proprie o sa ma transforme intr-o harta ambulanta a ezitarilor, a refuzurilor, a grinzilor luate succesiv in cap. Numai si numai ca sa ma conving eu personal ca.

M-am convins. Nu-s facuta pentru ham. Nu s-a inventat botnita eficienta pentru mine. Nici indicatoare suficient de reflectorizante care sa avertizeze la modul responsabil despre o chestie evidenta: „cainele musca”. Si chiar daca am incercat sa ma domesticesc, n-are sens. Ar fi o pierdere prea mare – pentru mine si pentru ceilalti – sa renunt la spectacolul ambulant care sunt.

Acum stiu. Ador traficul. Urban. Aglomerat. Cele cel putin doua benzi pline de masini. Semnalizarea pusa regulamentar, inaintarea semi-politicoasa, intratul in coloana, avariile de „multumesc”, blitzul din retrovizoare de „cu placere”. Iubesc capacele de canal din mijlocul strazilor, vreau sa mangai curbele periculoase de pe Calea Turzii si sa cobor varianta spre cartierul meu, in noapte, cu un tupeu care convinge pe oricine ca masina are un driver de sex masculin. Sunt complet incantata de felul in care stiu sa ma strecor, de felul in care iau decizii rapide, de frecarea aerului intre doua masini foarte aproape una de alta.

Acum e clar. Constelatiile arata altfel pe cerul noptatec urban. Marcate de lumina orasului, Carul Mare si celelalte se aduna intr-un fel aparte deasupra parcarii in care imi petrec primele ore de libertate ale saptamanii, printre Forduri adunate la un fel de sarbatoare ad-hoc. Imi place sa vad praful adunat sub capotele ridicate pentru a da curent unei baterii batrane, epuizate de nervul unui sistem audio prea potent.

Sa vezi si sa nu crezi: prin comparatie, am avut destul de multa libertate. Dar am avut nevoie de o lectie usturatoare pentru a putea evalua relativ obiectiv situatia. Dar m-am lamurit. Stiu ce vreau. Stiu de ce am nevoie pentru a functiona in parametri normali. Normali pentru mine.

Si am nevoie de: spate drept, replici neretinute, acrobatii mentale, curse prin noapte si de o mana de oameni pe care ii tin acum in minte ca pe timbrele pretioase intr-un clasor.

I’ll be back. Terminatoare, evident.

Continuu sa cred in dragoste – asa cum o inteleg eu – la fel cum cred in Mos Craciun. Adica – pe de plin constienta ca nu exista, dar sperand organic si subliminal ca…

Impart aerul cu tine si resimti tacerea mea ca pe o amenintare. Imi cer dovezi de buna intentie – raspunsuri, conversatie, discutii. Eu visez in fundalul acestor discutii ce frumos ar fi daca ai avea intelegerea de a ma lasa sa-mi desfasor gandurile subteran, intern, fara sa vezi in asta o tradare. O parasire temporara, un abandon. Cand o sa ma iubesti, o sa poti sa taci impreuna cu mine.

Masina lipaie obedienta prin ploaie. Plafonul cenusiu de nori nedefiniti toarna o ploaie marunta, rece, interminabila. Soseaua uda isi incoarda spinarea zgribulita si se ingana cu muzica data incet, cat sa se auda tacerea. Nu-ntreb unde ma duci, inchid ochii si ma odihnesc in dreapta ta, intinzandu-mi mainile, picioarele si gandurile.

Cabana e oblonita. Curtea e plina de cerculete concentrice care se reconfigureaza rapid in balti. Intram. Lemnul geme batraneste, prelung. Trebuie aprins focul – te-apuci de treaba singur, cladind lemnele in gura neagra a sobei, fara graba, cu mintea numai tu stii unde. Flacarile incep sa se inalte, teracota se anima; acum, ca adaposteste focul, se incalzeste si capata luciu de perla purtata, cu credinta, pe piele. Caldura se aduna incet, in valuri line, invaluie camera simpla si asternuturile fosnitor de curate. E seara, intunericul a tesut un cocon susurator in jurul nostru, doar ploaia de-afara si flacarile din soba fac conversatie.

Tii minte masinutele electrice? Alea cu forme rotunjite, inconjurate de un brau de cauciuc gros? Masinutele alea haioase, de doua locuri, care defilau intr-un ring, pe vremea cand reprezentau maximul in materie de distractii? Si tii minte cum aveau ele un brat vertical, metalic, care facea contact cu reteaua electrica intinsa deasupra intregului ring?

Uneori – pierd contactul. Sunt ca o masinuta ramasa fara curent, fara un punct de atingere. Desprinsa din circuit. Singura, intr-o alta dimensiune. Cred ca se intampla atunci cand pierd motivatia. Cand toate „nu”-urile adunate ajung la masa critica si ma fac sa ma surp pe dinauntru. Atunci – nu mai stiu nimic. Nu mai vreau nimic. Nu mai pot sa vreau. Ma simt ca si cum as fi donat 4 din cei probabil 6 litri de sange pe care-i am. Golita pana la fund. Nici macar nu doare…

Nu stiu ce si cum, dar ceva ma repune in miscare, dar asta cam dupa o eternitate de obnubilare. Reiau armele. Nu ale mele, ale altora. Un film la multiplex. Un weekend la zapada. O noapte de chin fierbinte in doi. O noua bijuterie de argint. O noua poveste de palmares. Zambetul de serviciu, vocea modulata, unghiile impecabile la modul discret, parfumul izvorand de la confluenta gatului cu mandibula. Conversatia de salon. Amuzamentul premeditat. Socializarea elaborata.

Nu-s deloc antrenata pentru lupta asta, dar am tot ce-mi trebuie ca sa-mi elaborez inteligent strategia. Ce paradox: armele altora – cu care reusesc sa castig batalii succesive – nu fac altceva decat sa ma puna pe mine la zid.

„Sunt o senzoriala cerebrala”, bravam candva. E o gramatica oarecum englezeasca, pentru ca accentul trebuie pus pe partea cu creierul. Cata vreme imi tin mintea ocupata, sunt bine. Am energie de risipit in proiecte serioase si in munca de voluntariat, ma concentrez excelent la mai multe subiecte in acelasi timp si reusesc sa functionez uluitor de mult si de corect. Cand nu mai am nimic care sa-mi distraga atentia, vreau sa ma ancorez fizic de ceva. Cineva. Iar eu nu mi-s suficienta.