Ultima data cand am calcat intr-o biserica a fost la botezul stelutei. Asta pentru ca-mi place sa cred ca am o relatie mai apropiata cu Dumnezeu, nu doar una de weekend. In loc sa intru in religie pe usile institutiei de resort, traiesc cu usile sufletului meu larg deschise credintei. Deci imi vine greu sa-i explic fetei rastignirea, Invierea si toate celelalte simboluri.
Culmea, i se starnesc curiozitati din astea fix seara tarziu, cand eu m-as inveli in patura protectoare a tacerii, iar ea straluceste pe-ntuneric ca o comoara de insatiabilitate pentru viata. Pe neasteptate, ma pomenesc cu venele mintii incordate de efortul de-a-i aduce la nivel conceptul de Isus, care e jumatate om, jumatate Dumnezeu. Ma asculta fara sa ma intrerupa cand ii spun de Maria, mama lui, care l-a nascut in grajd, printre animale; cand ii spun ca a fost rastignit de oamenii care se temeau de puterea cuvintelor lui asupra celorlalti oameni, cei care abia asteptau sa invete cum sa traiasca dragostea; cand ii spun de mormantul gol, umplut de cea mai buna veste, cea a Invierii. Tace, asculta, absoarbe. Si intervine doar atunci cand ii spun ca, dupa Inaltare, Isus s-a dus sa locuiasca alaturi de tatal sau. „Si cu mami, nu?”, pune ea centrul adevarat universului.
O simt cum cantareste tot ce-i spun, cum analizeaza, cum incearca sa cuprinda si sa inteleaga. Si-i savuroasa in curiozitatea ei:
– Dumnezeu are grija de noi tot timpul, Mara! Pentru ca Dumnezeu nu doarme niciodata!
Cu toata seriozitatea din lume, fara urma de malitiozitate, intreaba inocenta:
-Da’ ce, Dumnezeu e bufnita?!?
L-am simtit atunci pe Dumnezeu razand din tot sufletul si m-am bucurat pentru bucuria lui.
No Comments