Stii de ce ‘vai-ce-o-sa-i-mai-placa-stelutei-la-tara’ a fost doar un vis umed? Pentru ca m-a trezit la realitate dusul rece al refuzului ei de-a se extazia asa cum speram de casa si gradina de la tara.

Trebuie sa recunosc: pentru mine, mersul la tara e o forma de terapie. Abia astept sa vina vinerea si sa stiu ca urmatoarea zi o sa-mi treaca prin minte exclusiv asta: buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, zmeur, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, buruiana, zmeur, buruiana, buruiana. Ghici ce ?! Am avut parte de cateva revelatii neasteptate, care mi-au dat dracu’ fanteziile idilice despre viata in trei la tara.

1. Somnul linistit Insomnia de la gura sobei. In prima seara in casa incalzita de soba de teracota am admirat aurora boreala ce dansa pe tavan si-am raspuns unui potop de intrebari despre: pe lemne le doare cand ard? jarul e un fel de vulcan? suntem in siguranta cand se vede focul din soba pe langa usita? Dupa ce-am raspuns intercalat intrebarilor ei si discutiei cu tac-su, ne-am cuibarit noi intr-un pat, el in altul. Eu am dormit, ei amandoi au stat sa asculte pocnetele sobei ce se contracta odata cu domolirea focului. Adio odihna, bun venit dimineata cu imbufnari de prunc nedormit!
2. Pofta de mancare Lipsa poftei de mancare si aerul curat. Pregatisem de-acasa vrei trei feluri de aperitive, mai ceva ca de sarbatori. De cu seara, facusem rost de 6 oua frumoase, inca usor caldute de la vintrele gainii. Deja-mi ploua in gura numai cand ma auzeam descriindu-i stelutei ce mic dejun rustic o sa incropim si numai bine mi-am pornit digestia cu vreo… 10 ore inainte. Trageam sperante prostesti ca aerul mirosind a iarba, a balega si-a blana de caine ud sa-si faca magia si sa-i starneasca si ei apetitul. Sperantele mi-au cazut cu zgomot pe picior cand primele ei cuvinte de dimineata au fost „vreau ceva dulce”!
3. Lectia aplicata de botanica dezinteres total fata de orice are frunze. Pe drumul spre casa de la tara, visam cu ochii deschisi cum ma ia de mana si ne plimbam amandoua prin gradina, aplecandu-ne cu capetele foarte aproape unul de celalalt ca sa admiram tot felul de plante, eu revelandu-i numele lor, ea cazand in admiratie fata de frumusetea naturii si bogatia mea de cunostinte. Deja ne si vedeam, fotografic, din spate, cu soarele aureolandu-ne parul. Aveam cele mai serioase intentii sa cream amintiri de presat intre paginile unor carti (neaparat groase) si sa le retraim apoi, ani la rand, rasfoind impreuna ierbarul, cu capetele la fel de apropiate. Atata doar ca asta mica ar rupe orice are floare, ignora suveran sacralitatea vietii sustinute prin fotosinteza si, in general, gaseste vegetatia o pacoste care i se incurca printre picioare si ascunde tot felul de gaze ce par a fi chitite sa se catere pe ea.
4. Integrarea dezicerea copilului in de munca adultilor. I-am aratat frunzele de zmeur. Am exersat cu ea, sa verific daca le recunoaste. I-am explicat ca trebuie sa exterminam buruienile, pentru ca-s niste hapsane care iau nutrientii si apa de la gura zmeurului nostru. I-am repetat ca-i o-bli-ga-to-riu sa scap de buruienile alea, atat de mari, de viguroase si de prolifice, de-am fi fost in direct la „Viata satului” pentru rezultate deosebite, daca era sa fi cultivat buruienile alea. I-am aratat cum se face si-am dat s-o validez si s-o implic, oferindu-i o grebla cu care sa ma ajute, strangand victimele mustind de clorofila intre sirurile de zmeuri timizi. S-a enervat maxim ca-s mai atenta la plante decat la ea, a folosit lectia de identificare a frunzelor de zmeur fix pentru a-i repera si a-i calca apasat cu cizmele de cauciuc, a transformat iarba in munitie impotriva mea si mi-a miorlait incontinuu „cand termini? cand plecam de-aici?”
5. Plictiseala e calea spre creativitate. Oh, Doamne, si chiar e! Nu mi-as fi putut imagina atat de multe moduri de-a ma fierbe in suc propriu cate a gasit ea! Mi-a cerut necontenit titi cu o miorlaiala atat de dureroasa pentru nervii mei, ca deja gandul de-a mi le taia si de-a le frige pe plita sobei mi se parea calea spre mantuire. S-a tinut scai de mine, inauntru-afara, inauntru-afara, cu un har telepatic infernal, fiind mereu in fata mea, ca un motan caruia iti vine sa-i tragi un sut numai ca sa nu ti se mai incurce printre picioare. A plans cu lacrimi de crocodil c-o dor picioarele dupa primii cativa pasi spre gradina, dar a zambit angelic imediat ce ne-am pornit – pe jos! – la cooperativa ca sa-i cumpar inghetata (‘mami, dar daca tati n-o sa vrea sa manance inghetata lui…?’) S-a inseninat numai cand, epuizata, am abdicat si i-am facut pe plac, improvizand pe loc o poveste spusa pe mai multe voci despre un cuplu de berze si puiul lor. M-a sorbit din ochi si urechi cat m-au tinut creierii si s-a imbufnat imediat ce mi-am incheiat transmisa live de 1 ora, cu mintea goala de idei.

In cele doua zile si jumatate petrecute doar in 3, la tara, mi-am reconsiderat radical parerile despre: utilitatea familiei extinse – parentingul urban practicat de 2 parinti + 1 copil inseamna in mediul rural moarte prin inanitie si oprobiu public; utilitatea mai multor copii – pentru a trai pe propria piele toate experientele de care viata doar intre adulti ii priveaza si pentru a le da ocazia adultilor sa fie si altceva decat companie si jucarie pentru unicul copil.

Steluta s-a plictisit cumplit la tara! Pe ploaie, cu zero jucarii, cu doi parinti ocupati cu chestii total neinteresante pentru ea, avand interdictie la mai tot ce-i trecea prin cap (ce sa-i fac daca numai asta ii trecea prin cap?!?), s-a jelit din toti rarunchii, i-a fracturat creierii lui tac-su intreband „cum poate Doamne-Doamne sa ne dezlipeasca aripile de inger?” (omoplatii = locul pentru aripi) si-a frant inima vanzatoarei de la cooperativa cu atentia si compasiunea ei cand m-a intrebat „mami, ai fi vrut si tu inghetata?” cand am dat ultimii doi lei pe inghetata ei. Si totusi, zice ca mai vrea la tara!

Comments

comments