Tii minte masinutele electrice? Alea cu forme rotunjite, inconjurate de un brau de cauciuc gros? Masinutele alea haioase, de doua locuri, care defilau intr-un ring, pe vremea cand reprezentau maximul in materie de distractii? Si tii minte cum aveau ele un brat vertical, metalic, care facea contact cu reteaua electrica intinsa deasupra intregului ring?
Uneori – pierd contactul. Sunt ca o masinuta ramasa fara curent, fara un punct de atingere. Desprinsa din circuit. Singura, intr-o alta dimensiune. Cred ca se intampla atunci cand pierd motivatia. Cand toate „nu”-urile adunate ajung la masa critica si ma fac sa ma surp pe dinauntru. Atunci – nu mai stiu nimic. Nu mai vreau nimic. Nu mai pot sa vreau. Ma simt ca si cum as fi donat 4 din cei probabil 6 litri de sange pe care-i am. Golita pana la fund. Nici macar nu doare…
Nu stiu ce si cum, dar ceva ma repune in miscare, dar asta cam dupa o eternitate de obnubilare. Reiau armele. Nu ale mele, ale altora. Un film la multiplex. Un weekend la zapada. O noapte de chin fierbinte in doi. O noua bijuterie de argint. O noua poveste de palmares. Zambetul de serviciu, vocea modulata, unghiile impecabile la modul discret, parfumul izvorand de la confluenta gatului cu mandibula. Conversatia de salon. Amuzamentul premeditat. Socializarea elaborata.
Nu-s deloc antrenata pentru lupta asta, dar am tot ce-mi trebuie ca sa-mi elaborez inteligent strategia. Ce paradox: armele altora – cu care reusesc sa castig batalii succesive – nu fac altceva decat sa ma puna pe mine la zid.
No Comments