Când îți propui în mod conștient să te perfecționezi în a fi un părinte cât mai bun, primul care e dezamăgit și demoralizat când nu-ti iese ești tu însuți. Și e firesc să fie așa, pentru ca, atunci când ratezi standardul autoimpus, cazi de la înălțimea unei ștachete fixate la mare înălțime. O lecție importanta e ca ruperea și repararea relațiilor cu propriul copil sunt exemple de viață autentică, mai valoroase decât un comportament consecvent regulamentar, dar neautentic pe alocuri.

Da, uneori nu te poți controla și tipi. Da, se-ntampla să fii dur, să n-ai răbdare, să te saturi până peste cap de fugărit copilul pentru pus scutecul. Da, uneori răbufnești în toată puterea exasperării si-a reflexului de autoapărare față de imensul consumator de energie care poate fi propriul tău copil, pe care îl iubești mai presus decât propria-ti viață tot timpul, cu excepția acelei secunde. Da, mâna poate fi dura, vorba poate fi grea, tăcerea poate lovi. Pur și simplu o sfeclești. Super-eroul plin de empatie, rabdare, respect si comunicare non-violenta ramane brusc in fundul gol. Ce-i de făcut?

Primul pas e să accepți și să înțelegi ca trebuie sa-ti acorzi întâi ție primul ajutor. Sa-ti dai timp și distanță pentru a prinde iar putere și discernământ de adult. Apoi, doftoricești durerea copilului tău. Onest până în pânzele albe, recunoscandu-ti în fata lui căderea, explicandu-i de ce coarda s-a rupt si-a pleznit. Vindecarea vine nu din încercarea de a-l face pe cel mic să uite greseala ta, ci din încrederea pe care i-o acorzi atunci când îl ajuți să învețe ceva din ea.

Azi am înțeles ca e nevoie de multă putere pentru a te ierta ca părinte și pentru a putea trece împreună cu copilul tău prin lecția vindecării. Dacă ai forta de a-i oferi și genul acesta de lecții, nu mai ai nevoie de nici un costum de super-erou.