Steluta si-a dat seama rapid ca vorbele o pot duce mai departe decat ar putea-o duce picioarele, asa ca a inceput sa vorbeasca putin inainte de 1 an. Si nu-i mai tace gura de-atunci!
Eu practic cu voluptate tacerea oricand, oriunde si cu oricine in afara de ea. Sirul neobosit al intrebarilor ei in cascada ma obliga la raspunsuri. Si-i raspund serios, argumentat, logic. Ca unui om mare. Iar asta atrage mirari din partea altor oameni mari.
Asa cum s-a intamplat intr-o zi cand eram cu ea in centru si-am intreabt-o, in carca mea fiind, „ce asteptam la semafor?” Doamna de langa mine s-a intors mirata sa vada cu cine vorbesc si de ce-mi trece mie prin cap c-ar trebui sa-i explic ceva copilei care, aflata in spinarea mea, n-ar fi avut oricum ocazia sa o zbugheasca in strada. „Omuletul ghebeeee!!!”, a raspuns steluta mea cu bucurie.
Stie ca pietonii urmaresc semaforul cu omuleti, iar soferii – semafoarele fara desene. Stie ce e un sens giratoriu, foloseste cuvantul „probabil” perfect incadrat in context si, recent, m-a uimit spunandu-mi ca in tribune stau spectatori – nu-mi amintesc sa fi avut nici o conversatie special pe subiectul asta. Dar asta nu-i decat o dovada in plus ca mintea ei absoarbe, proceseaza, isi insuseste notiuni si le transforma in uneltele de care are nevoie pentru a se exprima si a se face auzita.
Oralitatea ei precoce si puterea ei de a raspunde mi-au demonstrat ca educatia celor mici incepe chiar din prima zi. De viata, nu de cresa sau gradinita. Ca mintile lor atente inregistreaza fidel informatia, fara prejudecati si fara judecati de valoare. Ascultand alti parinti vorbindu-le copiilor lor de aceeasi varsta, am inteles ca noi suntem cei care ii limitam la onomatopee – atunci cand „masina” e inlocuita cu „brum-brum” sau ca ne e greu sa vorbim atunci cand intreaba despre notiuni cu care noi avem o relatie stinghera, pudica sau sub semnul unui intreg univers conotativ.
Omuletii acestia cu minte avida de cunoastere au puterea de a intelege inainte de a avea si puterea de-a ne-o confirma in cuvinte inteligibile pentru noi. Asa ca, vorbindu-le ca unor adulti, nu-i coplesim cu notiuni neinteligibile, ci le oferim puterea de a folosi instrumentele comunicarii la capacitate maxima, chiar de la inceput. „De ce?”-urile interminabile pot parea o forma avansata de tortura, dar sunt, de fapt, afirmarea repetata a unui interes real pentru modul in care functioneaza lumea. Iar raspunsurile date cu toata responsabilitatea sunt exercitii imbatabile in a ne pastra flexibilitatea mintii si a ne improspata curiozitatea fata de tot ceea ce trecem cu vederea noastra de oameni mari.
Asa ca sustin din experienta dialogurile in care acordam celor mici prezumptia de inteligenta egala cu a noastra si discutiile prin care le dotam inteligenta nativa cu uneltele potrivite pentru a duce comunicarea parinte-copil la un alt nivel. Facand asta, mirarea ar trebui sa lase loc doar bucuriei atunci cand, intrebati ‘de unde le scot’, copiii raspund, ca steluta, „din mintea mea”.
Abia astept prima partida de scrabble cu micuta mea!
No Comments