Ce se da: faptul ca sunt insarcinata.
Ce se cere: niste explicatii la iuresul de schimbari !
Am amanat cat am putut facutul copilului. In mare parte, m-a ajutat viata – a durat ceva pana sa gasesc omul care sa ma convinga ca-s in stare si de grozavia asta. In rest, am gasit eu tot felul de pretexte, ba ca nu-s bani, ba ca una, ba alta. Fara sa o stiu inainte, traiam cu convingerea ca treaba asta cu facutul copilului – ceea ce se intampla din momentul conceptiei incolo – presupune un efort de concentrare, o nevoie extraordinara de control, o disciplina fenomenala ca sa tii toate pe directia cea buna. Prostii ! Eu – cea care prefer sa muncesc cat zece pentru ca nu stiu si nici nu-s multumita de ce iese atunci cand deleg – am primit suprema demonstratie: copilul stie sa se faca singur. Preia controlul asupra corpului tau si negociaza direct, fara sa fie ca tu sa clintesti un deget. Iata cum cea mai minunata treaba e ca treaba asta minunata se intampla oarecum fara mine !
Si daca tot vine vorba de corp… Mda, am ajuns s-o spun si pe asta: stie el mai bine decat mine. Si de-acum are voce mai hotarata – il auzeam si inainte, cand mancam pana la refuz si cand ma injura din oglinda. Dar de-acum nu mai are chef de prostiile mele. Asa ca a avut grija sa-mi taie pofta de mancare, s-o ajuteze la un nivel normal. Si a avut grija sa comande imperios „somn” sau „usor cu urcatul scarilor” sau „fructe! acum!!”. Bine, pe langa asta, ti se mai intampla o gramada de lucruri neinsemnate si mici, dar care te fac sa nu te prea recunosti: simtul mirosului se accentueaza – as putea sa inlocuiesc cu succes cainii care depisteaza droguri, gustul e complet dereglat de cocktailul de hormoni si-ajungi la despartiri dramatice de mancarurile cu care ai fost in amor pasional o viata-ntreaga, vezica e intr-o perioada metaforica si hiperbolizanta din viata ei – te trimite la baie urrrgent, chiar acum!, de parca urmeaza sa cresti cotele apelor Dunarii cu cel putin 5 cm la Zimnicea, dar reusesti sa scoti din tine doi stropi molateci, care nici nu fac zgomot macar.
Nu-s cu nimic mai frumoasa, fizic, decat inainte. Dar ma plac infinit mai mult – felul in care arat acum, ca incep sa ma rotunjesc localizat, mi se pare o foarte frumoasa, matura si relaxata asumare a unui statut de femeie in toata puterea cuvantului. Cu siguranta ca la starea asta de bine – care de la cap incepe – contribuie decisiv modificarile hormonale. Oh, daca-i pe-asa, draga mea steluta, cred c-ai sa fi cea mai mare dintr-un sir de cinci copii!
Toate schimbarile care s-au produs sunt in bine. Toate cele care conteaza cu adevarat. Singurul lucru care ma deranjeaza – semn ca inca nu m-am transformat intr-un simplu uter ambulant, lipsit de creier – e atitudinea unora din jurul meu, care, constransi de contextul celor 8 ore pe zi pe care le impartim la munca, s-au activat brusc si-mi deschid discutii strict legate de sarcina. Persoane cu care n-am schimbat mai mult de 2-3 vorbe in oricum rarele reprize de conversatii pe care le-am avut vin acum sa-si dovedeasca – doar lor insele ! – ca pot simula preocuparea si empatia. Valea !
Bine, adevarul adevarat e ca nu-i totul exclusiv roz. Sforai, si ma frustreaza foarte tare treaba asta, pe care o consider semn de… lipsa de rafinament, ca sa fiu eufemistica. Mor de somn la niste ore la care si gainile-s in plin spirit de party hard. Imi sare inima din piept dupa cateva scari urcate si ficatul sta sa fuga din mine in locuri mai generoase. Saracul, in urmatoarele luni va fi insotit in tendinta de evadare de toata sleahta organelor interne. Ma dor soldurile ca pe o artritica la menopauza de atata dormit doar pe o parte sau cealalta – pozitia cu burta-n jos e interzisa, iar cea pe spate ma face sa ma simt de parca as incerca sa dorm c-un pepene in poala. Visez mult si deseori ma trezesc plangand, ceea ce nu-i amuzant pentru nimeni. Incep deja sa-mi fac strategii despre cum sa ajung la unghiile de la picioare si aman cat pot momentul, in speranta ca o sa vina cat mai repede vremea de pantofi inchisi si-am sa-mi pot toci unghiile de interiorul pantofilor, ca sa nu mai fiu nevoita sa le tai. Mi-e frica de mersul cu masina, in dreapta, mai ales ca fac febra musculara la toate grupele principale, de la atatea frane si agatari de manere si strans din ochi si muscat limba. Iar cand sunt sofer, sunt prudenta de parca as fi ultima speranta de procreere a omenirii. Am o memorie milimetrica, nu pot procesa doua comenzi succesive venite la intervale prea scurte si o pun in practica doar pe ultima, daca n-o uit cumva si pe ea.
Una peste alta, trebuie sa recunosc ca traiesc o cu totul alta definitie a fericirii decat mi-as fi inchipuit vreodata, dar sunt fericita. Asta da schimbare !
No Comments