Loading...

Nu doar dragostea vine din inimă. Ci şi onestitatea (sau cum stăm cu tipărirea poveştii „Doar ţiţi rămâne mică”)

doar titi ramane mica

Întâi a fost un „nu” mut din partea editurilor. Apoi a fost un lung şir de „nu pot”, „nu ştiu”, „nu mă inspiră” din partea ilustratoarelor pe care le-am abordat. Toate n-au făcut decât să mă asmute – sunt fix berbecul proverbial, cel care insistă să dea cu capul. Apoi a fost frica: să mă expun? Şi dacă nu reuşesc? Dacă „mă fac de râs”?… Şi-am plonjat în necunoscut, după un brânci drăgăstos din partea jumătăţii mele: „fă-o, va fi bine!” 

A urmat frica cea mare: banii s-au strâns. Am pus mâna pe telefon şi i-am spus Cristinei „hait, treaba e serioasă!”. Că, uite, oameni necunoscuţi au atâta încredere orbească în alte necunoscute, încât toată aventura nu mai e demult o ambiţie scriitoricească personală. E o nevoie colectivă, afirmată cu tărie. Şi că suntem datoare să facem tot ce se poate mai bine. Iar ce făcusem până atunci, până să se strângă primii bani, a părut dintr-o dată prea puţin. Drept pentru care unele ilustraţii au fost refăcute de la zero.

Şi abia apoi a început campionatul mondial de dat cu capul de toate grinzile la care poate ajunge un berbec. Pentru înregistrarea poveştii audio am mers la studio după primele 3 variante plimbate pe mail. Am căutat numărul străzii în acolo unde indica logica şi l-am găsit în cel mai improbabil loc. Pe eticheta interfonului erau trecute nişte nume, pe uşa apartamentului – altele. Mi-a deschis Oana, cea al cărei nume nu era trecut nicăieri pe indicatoarele realităţii. Şi m-am simţit imediat într-un basm urban în care nu-mi aminteam să mă fi teleportat voit. Oana a concentrat în înregistrarea pe care a facut-o suplimentar, după ce agreasem un ok final, toată căldura şi afecţiunea complicităţii noastre materne, ceva dincolo de prietenie. Povestea audio e gata. Cu bine!

Am întors cartea la grafician de tot atâtea ori de câte „mâine intră în tipar”. Ţineam în faţă ilustraţiile uşor vălurite de apa acuarelei şi vedeam pe monitor o poveste desenată, împuţinată de varianta digitală. Dintr-un milion de motive, tuşele fine de pensulă se pierdeau, se înecau. Cum le luam fundalul hârtiei pe care fuseseră trăite, cum îşi pierdeau suflul. Şi când, în cele din urmă, am găsit varianta care să le păstreze vitalitatea, fişierul s-a dovedit prea mare pentru puterea laptopului meu, iar la tipografie tocmai se luase curentul, deci chiar şi stickul era inutil. Azi a venit curentul, unicul calculator disponibil nu recunoaşte stickul. Până şi berbecii fac cucuie la un moment dat…

Când am pornit campania şi-am pus termen de predare noiembrie, nu ştiam că-s profet sub acoperire. Aş fi băgat mâna în foc până la cot că-n octombrie cărţile vor fi deja expediate. Când am pornit campania având un set de ilustraţii pe care le consideram 95% finale, nu-mi făceam probleme de nici un fel. Şi ce dacă nu-s chiar gata? Presiunea proiectului devenit public nu va face decât să dea un mic ghes sprinţar şi motivator, nu-i aşa? Dacă la început presiunea ne fâsâia efervescent între urechi, în locul nebănuit în care se întâmplă imaginaţia, pe final a ieşit pe nas, aspră, ca după o îmbucătură supradimensionată de hrean.

Pe tot parcursul anului în care tot moşesc povestea asta – voi aţi văzut doar campania – am tot trimis textul în stânga şi-n dreapta. Cu unele excepţii inerente, am primit iar şi iar votul de încredere. Că merită! Că e chiar povestea duioasă, care converteşte nu prin virtuozităţi stilistice, ci prin rostirea simplă a marelui adevăr al dragostei materne. Între timp, am văzut textul şi ilustraţiile de atâtea ori, încât nu-mi mai spun nimic. Vă mai cer acum, după ce v-am luat banii, încă un pic de răbdare. Ca să pot să vă dau, în noiembrie, o carte suficient de frumoasă încât voi să-mi daţi înapoi toată încărcătura poveştii.

Facebook Comments

Comments

comments

You might also like

No Comments

Leave a Reply