Ne-ntalnim de Pasti, de Craciun si la aniversarile unora dintre noi. Invadam casele parintilor de cateva ori pe an, cat le mai tin batranetile. Si unii dintre noi ne mai dam like-uri pe Facebook. Trei generatii de familii insulare, nici 50 km distanta. Un arhipelag „de ocazii”. Cred ca-i timpul sa crestem o generatie care sa-si gaseasca radacinile in sine.
Cand ne-ntalnim in familie, adultii n-au curajul sa petreaca prea mult timp cu telefonul in mana. Dar copiii o fac. Si nu-i ca si cum simt ca ratez cine stie ce confidente cu nepotii mei. Dar cred ca, ascunsi dupa scutul telefonului, ei rateaza sansa confidentelor intre ei. Si steluta, la varsta predigitala, e un fel de copil ancestral care tot da tarcoale la usa realitatii tinere, dar e cumva scutita de nostalgia dupa verisorii pe care ii vede rar. Pentru ca ei o vad de dupa ecrane suficient de rar ca sa nu apuce sa se lege ceva intre ei.
In vizitele comune si obligatorii la parinti, nu ne gasim ritmul. Recuperam in gura mare o absenta reciproca din vietile noastre care trebuie sa-i lase pe batrani goliti pe dinauntru. Gravitam in bucatariile si camerele lor mici, negasindu-ne locul, dislocandu-ne ca niste magneti ce vor sa se atinga cu acelasi pol.
Ne regasim uneori, traindu-ne apartenenta la aceeasi mama si acelasi tata cumva in afara timpului, intr-o relatie de multe ori intepenita la varsta la care primul dintre frati a pasit in afara familiei. Ne leaga un trecut de doua persoane, care nu poate fi extins la un prezent de familie largita. Si-atunci e de-nteles de ce preferam sa vedem fetele prietenilor carora le pasa (cine-i are) si nu pe cele ale familiei care isi face datoria cand se intampla cate-un „la o adica”.
Evadam din familia naturala in numele familiei alese, intr-un nor de indiferenta din partea tuturor si de nostalgie amara din partea celor ce traiesc pe granita celor doua teritorii. Fratii si surorile care au norocul de a nu mai fi singuri pe lume pentru c-au ales sa devina soti si sotii. Ramurile rupte din arborele genealogic. Radacinile familiilor insulare.
Suntem si noi o familie insulara. Mama, tata si-o fetita. Pentru ca am (in continuare) ganduri de genul „Mami, mai vrei un bebelus?”, mi-ar placea din toata inima s-o vad copilarind impreuna c-un alt copil de-al nostru. Indiferent de ce ne rezerva tuturor viitorul, vreau s-o ajut sa creasca infigandu-si radacinile in singura certitudine din viata ei: in sine. Iar daca noi, ma-sa si tac-su, ne-om dovedi sol fertil pentru cresterea ei, ne vom fi facut pe deplin datoria de familie insulara.
Fotocredit: Evonne Darren
No Comments