Din cine stie ce motive pe care nu sunt in stare sa le investighez, poneii par sa aiba un lipici grozav la copii. La fete, cel putin. Asa ca, dupa „Poneiul meu din stele”, mi s-a parut cumva firesc sa completez ‘herghelia’ cu „Fina, poneiul norilor”. Pe langa o noua aventura intr-o lume fantastica, plina de sensibilitate si de lumina, am primit si-o poveste despre acomodarea la gradinita.
Cartea aceasta m-a castigat de partea ei pentru ca admite din capul locului un adevar evident: ca inceputurile pot fi grele, cu tristete si nesiguranta. Si pentru ca nu urmeaza platforma-program a altor carti ori sfaturi de parenting care ne indeamna sa le promitem copiilor extazul la gradinita din prima lor zi acolo. Pentru ca, nu-i asa?, „e nevoie de timp pentru anumite lucruri. In special pentru a te imprieteni cu cineva”.
Lili este „noua la gradinita, iar astazi e prima data cand ramane acolo singura, fara mama ei”. Ca majoritatea copiilor in ipostaza asta, traieste un ghem de emotii pe care ii e greu sa le stapaneasca: tristete, interes pentru ce se intampla in jur, dorinta de a apartenenta si prietenie, dezamagirea de a nu se integra in grup chiar de la inceput.
Lumea fantastica pe care o creeaza povestea reusesc ceea ce mama – cu emotiile ei – si educatoarea – cu toata autoritatea pozitiei ei – nu reusesc sa faca. Sa ajunga la mintea si sufletul lui Lili si sa-i vorbeasca despre felul in care se construiesc relatiile cu ceilalti si cu sine.
Ca adult, am apreciat multiplele pasaje foarte aproape de mindfullness – care ancoreaza in prezent, intr-un fel senzorial si constient in acelasi timp, fara alta miza decat aceea de a trai clipa, asa cum e. Fina, poneiul norilor, ii antreneaza lui Lili atentia, rabdarea si simturile, atragandu-i atentia asupra mirosurilor, sunetelor si senzatiilor tactile din lumea de vis. Ii tempereaza entuziasmul, aratandu-i ca rabdarea, puterea de a astepta, oferirea neinsistenta aduc satisfactii mai mari decat impulsivitatea. Iar Lili afla ca dezamagirile sunt urmate de bucurii si ca prieteniile se construiesc, nu se cer.
Tinand cont ca acomodarea la gradinita se intampla, de cele mai multe ori, in jurul varstei de 2 ani, am oarecare rezerve ca textul – mult pe fiecare pagina, cu tempo-ul lui de ora de yoga – este pe placul copiilor. Dar poate fi o lectura foarte frumoasa pentru copiii mai marisori, atat pentru acomodarea la gradinita, cat si pentru exercitiile de perceptie multisenzoriala a lui ‘acum’.
Articol publicat si pe Filedevis.ro
No Comments