N-as fi crezut niciodata ca wc-ul poate fi o gaura prin care se poate ajunge in Tara Durerilor. Dar uite ca o „simpla” enterocolita a stelutei ne-a proiectat pe toti 3 intr-un univers al fricii, al durerii si al frustrarii maxime.
In cazurile astea, constipatia e suspectul de serviciu. Asa ca nu m-as fi asteptat ca 3 – 4 scaune diareice sa-i provoace o asemenea spaima de a face treaba mare incat sa refuze sa faca pana in clipa in care mecanismele propriului ei corp sa-i duca frica la paroxism.
Desi n-am vazut-o sa sufere din cauza scaunelor (super)moi si nici nu s-a plans de nici un disconfort, dintr-o data a refuzat cu toate puterile sa se aseze pe wc pentru altceva decat pipi. Dintr-o data, s-a catarat in bratele mele si nu s-a mai dat jos de acolo vreo saptamana. Ale mele, ale buncii, ale tatalui – ale celor a caror iubire o ajuta sa indure mai usor lupta continua cu propria biologie. Singurul mod in care isi putea aduna puterile era sa stea lipita de careva dintre noi. Sa ne sleiasca pe noi de puteri.
Si de nervi. Pentru ca ne-a fost greu sa intelegem de ce o treaba asa de simpla a devenit dintr-o data atat de complicata. Pentru ca era extrem de frustrant sa vezi ca intelege semnalele pe care i le da corpul si ca refuza sa le accepte, cand acceptarea lor ar fi dezamorsat situatia. Pentru ca un copil care nu se simte bine te stoarce de energie pana in maduva oaselor. Si te goleste si de autocontrol – trebuie sa recunosc ca am incercat sa o fortez sa stea pe wc, chiar daca mi-era clar chiar atunci ca e complet gresit ce fac.
Cert e ca ii era frica. Cand nu se mai putea abtine, o coplesea o frica disperata – ochii mari, fata alba, strigatul „mami!! mami, vine…!!!”, degetele ei inclestate in mine in incercarea de a se catara cat mai departe de frica ei. Un act fiziologic normal o punea intr-o stare in care parca lupta pentru propria viata si-ntr-un consum sufletesc care m-a erodat si pe mine. Plus smiorcaielile din perioadele de acalmie intestinala, in care as fi baut un pahar cu apa fara s-o car in brate si-n care simteam ca exagereaza, doar de dragul de a fi tinuta acolo. Plus somnul facut tandari din cauza drumului du-te vino din burtica ei, care o facea sa se zvarcoleasca si sa planga in somn pana o readormeam in brate, neaparat in picioare.
Am citit despre fobia asta. Dar cel mai mult m-a ajutat sprijinul Alexandra Dana Ilies, care mi-a explicat ca frica e reala, chiar daca a disparut cauza ei. Care mi-a spus cum pot sa ajut din punct de vedere alimentar, medicamentos si ca sprijin emotional. Si care m-a alinat in clipele mele de frustare si spaima maxima. Am luat din sfaturile el si-am pus in practica ce ne-a permis contextul, asa ca a fost si prima din afara familiei care a aflat ca steluta a facut caca asezata pe wc, ca „pe vremuri”. N-as fi crezut niciodata c-o sa ajung sa scriu cuiva despre asa ceva!
A fost coplesitor, epuizant, demoralizant si inspaimantator sa-mi vad copilul suferind atat de mult pentru o treaba asa simpla, dar care, pentru o vreme, s-a dovedit prea mare pentru ea. Ma bucur ca am reusit sa-i fiu alaturi stelutei mele si ca n-am lasat-o singura nici macar acolo unde si regele merge singur!
No Comments