In copilarie aveam oroare de mersul la tara: zaduf continuu si retragerea neglorioasa in porumb, pentru ca buda din curte era mereu bazaita de insecte prea mari chiar si pentru panzele de paianjeni de-acolo. Acum nu stiu cum sa fug mai repede la tara. Stau seara tarziu pe buda din curte si-n loc sa deschid Facebook-ul pe telefon, deschid larg usa spre gradina luminata de stele. Fericirea nu se jeneaza ca-s cu pantalonii in vine.
Si firescul are aici alt curaj. Stateam pe marginea unui parau adanc de 2 cm si ma uitam cum steluta revenea la ea insasi cu fiecare rand de haine date jos. Intai sosetele, primele victime ale tropaitului prin apa. Apoi rochita, umezita de la stat guguli in cautarea pestilor imaginari. Apoi chilotii, care trebuie sa-i fi parut o meduza rece lipita de fund. In cele din urma, sandalele – pentru ca domnisoara de asfalt a pus intai un deget mare extrem de precaut pe pietricelele de rau. Atat de atenta si prevazatoare, de zici ca facea primul pas pe o alta planeta. A urmat mersul desculta prin apa rece a paraului, imprimatul de degete raschirate in malul de pe marginea apei si prefacerea ca nisipul e ingrasamant ce trebuie mutat din loc in loc cu mainile murdare. In tot acest timp si-a pastrat palarioara pe cap.
„Miroase ca la mare, mami”, zice steluta innamolita. Eu zambesc cu buzele stranse, ca sa nu-mi scape ticurile verbale de parinte exagerat – „uite ce te-ai murdarit”, „o sa racesti”, „e periculos sa umbli desculta prin mal”. Ma felicit pentru c-o las intre bacterii de parca as fi facut cine stie ce extravaganta.
Libertatea are alte orizonturi. Alt ritm. Ma asteptam ca oamenii care traiesc in sat si muncesc toata ziua pe afara sa-si petreaca zilele de sarbatoare tolaniti in pat. Dar oamenii astia stiu instinctiv sa nu zaca si isi doresc chiar si ei sa ia distanta. Asa ca ne-am imbarcat in remorca tractorasului si-am pornit la drum sub pretextul ca verificam daca s-au copt prunele. Cautand doar un loc inalt de pe care sa ne dezlegam sufletul din lant si sa-l lasam sa goneasca, umfland panzele plamanilor, pana la linia orizontului.
Viata are alt gust. De pamant, de iarba strivita, de fan uscat. De cafea bauta dimineata devreme pe marginea betonata a mormantului din gradina. De rosie anticipata, pentru ca nu s-au copt inca. De transpiratie spalata cu apa incalzita la soare, sub dusul in aer liber, care are drept perdea un rand indepartat de pomi batrani si inalti. Si-n loc de aplica, soarele rezemat de coasta unui deal.
Realitatea e palpabila. E matasoasa ca o coada de sapa lustruita de mainile a doua generatii. E tepoasa ca buruienile care pierd batalii ca sa castige razboiul. E grea cat o galeata plina de apa scoasa din fantana si prietenoasa ca si cainele vecinilor, care ne intampina cu loialitate si cu zambetul lui negru. Miroase a menta si-a cotetele de porci de peste gard.
La tara e singurul loc unde traiesc in prezent. Accept rasadurile de varza ce prisosesc vecinilor si le plantez fara nici un fel de asteptari. Stau vreme buna intre rosii, facand practica de agricultor de weekend si udand pamantul cu sudoarea fruntii mele mai abitir decat cu furtunul. Simt cumva periferic ca plantele astea ecraneaza pana si gandurile, pentru ca nu fac decat sa exist in miscare. Si golul de dinauntru umple intr-un fel roditor.
Altoiurile prind. Daca in primavara steluta parea sa ne faca tandari fanteziile rurale, acum si-a gasit „cea mai buna prietena”, indrazneala de a mangaia un caine si indiferenta tacuta cu care se scutura de o furnica pentru care, nu demult, ar fi tipat 10 minute neintrerupte. A invatat sa se bucure de timpul petrecut la tara si sper ca tot ce traieste acolo sa-i hraneasca radacinile.
In copilarie, abia asteptam sa ma intorc in oras si sa ma urc pe banda rulanta a vietii citadinei. Acum, tot ce-mi doresc e sa vina odata vinerea si sa ies din sistem pentru doua zile si jumatate de libertate.
No Comments