Îmbrăţişez ca o caracatiţă fetiţa moale şi caldă care stă strâns lipită de mine. În întunericul camerei, vocea ei mică cere să-i spun o poveste. Nu pot scoate din mine decât o muţenie care mă apasă ca o lespede. Îmi vibrează tot corpul ca o alarmă de urgenţă şi sunt captivă în mine, fix acolo unde a-nceput din nou cinemateca erotică.
Îl văd limpede: stă în dreptul uşii de sticlă şi-ndrăzneşte să-ntoarcă spre mine un semiprofil alb-negru, protejat doar de perdeaua nopţii. Întinde un braţ spre tocul uşii, să-şi sprijine ameţeala, şi muşchii umărului joacă pietros pe sub pielea pe care-am sărutat-o. Iluminatul stradal trimite spre apartamentul de la etajul 4 o lumină ce se cerne pe conturul de bărbat gol, lucind stins a transpiraţie şi-a must de dragoste. Priveşte în zare, căutându-se pe sine după izbirea noastră, şi semi-erecţia lui post-coitum priveşte în aceeaşi direcţie.
Proiectorul mental pâlpâie. Îmi dau un pumn imaginar peste aparatul responsabil cu amintirile şi imaginea se reglează din nou. Răsuflarea mică de la pieptul meu, ghemuită de parcă ar vrea să se întoarcă în siguranţa oferită de casa coastelor mele, suflă peste stop-cadrul la care mă întorc mereu şi imaginea tremură din nou. Reiau cu premeditare conturul acela de bărbat pe care l-am strâns între braţele şi picioarele mele. Şi somnul îl face să-mi alunece din îmbrăţişarea pe care nu i-o mai pot da nici în trecut.
Uneori, însă, freamătul din mine e aşa de puternic, încât mă amorsează definitiv. În întunericul camerei, mă transform în tăcere într-un animal hăituit de propriile umori. Năpârlesc lângă copilă pielea mea de mamă şi mă preling în camera alăturată, preschimbată într-o provocare la perversiuni. Îmi întălnesc bărbatul anesteziat de pijama şi-ntind prin beznă antenele mâinii. Apoi mă întind alături de el, deschizându-mă ca o plantă carnivoră.
De cele mai multe ori, întâlnirile noastre nu-s decât nişte noi despărţiri care urmează să-nceapă în douăzeci de minute. Dorinţa răs-amânată, dorul oţetit, dragostea încarnată de atâta renunţare la sine şi ceasul care urmează să sune dimineaţa ne obligă la scurtături. Mini-duşul de la bideu ţine loc de preludiu. Uleiul de masaj ţine locul dulcei anticipări. Ne-îmbrăţişăm unul pe altul cu atâta amar, de parcă am fi nişte naufragiaţi care se agaţă de sine. Ne distragem cu acrobaţii chinuite în patul de o singură persoană, cercetându-ne aspru cu gura, cu mâinile, cu pielea, hotărâţi să nu ratăm întâlnirea asta necesară, dar nu suficientă.
Plăcerea vine şi trece. Primul ajutor a fost acordat. Pacienţii se ghemuiesc unul lângă altul, conectaţi la aparatele care îi ţin în viaţă, preferând coma durerii de a fi constienţi de golul în care n-au încotro decât să cadă.
Câteodată, ne afundăm unul în întunericul fierbinte al cărnii celuilalt mai adânc. Izbim berbeceşte în exoscheletul care ne ţine în picioare şi ieşim din noi până ajungem în celălalt. Şi-atunci ne lipim unul de altul, netezind amprentele, circumvoluţiunile şi inima tetracamerală pentru o suprafaţă maximă de contact. Ne-atingem sufletele cu un curaj simultan, mai puternic şi mai cutremurător decât cel mai reuşit orgasm. Ne confirmăm din nou că avem acea compatibilitate excepţională care ne face pe amândoi donatorii perfecţi de dragoste oarbă şi încăpăţânată. Singurul fel de dragoste care rezistă.
Comuniunea vine şi rămâne. Ne înghesuim solidari în patul în care am făcut dragoste pe muţeşte, ca nişte criminali obligaţi de circumstanţe la pistolul cu amortizor. Dăm piept împreună gândurilor despre alegerea grădiniţei, despre programarea la ITP şi despre lista de cumpărături de mâine. Ne înhămăm firesc şi cu mândrie potolită la tot ceea ce ne cade în cap imediat ce descălecăm. Mai zăbovim o vreme în clandestinitatea noastră de amanţi, ştiind ce ne aşteaptă pe amândoi de îndată ce eu mă ridic din patul prea mic: cagula somnului pusă peste cap şi răpirea în viaţa de părinţi abstinenţi.
No Comments