Povestea a inceput la nervi. Avertizata sa inceteze cu aruncatul mancarii peste bordul tavitei proprii, steluta ma-ntreaba a infinita oara de ce sa nu arunce. “De florile dalbe”, a marait exasperarea mea. Si asa am ajuns la pletele dalbe, ale cui?, ale lui Mos Craciun, cine e Mos Craciun?, stai asa, puiule, sa-ti arat. Si i-am aratat: cana de la Milka, mosul cu costum rosu, sacul mare de jucarii, brazii incarcati de zapada, renii. Asta la prima miscare de rotatie a canii in jurul propriei axe. La urmatoarele, povestea a inceput sa se toarca din ce in ce mai bogat.
Se pare ca istoria cu Mos Craciun e una care se asculta cu gura cascata. De mai multe ori. Asa ca am lopatat spanac cu ochiuri in gurita ei mirata, hranind-o in acelasi timp cu o poveste care mi-e atat de draga si mie si in care cred cu toata puterea. Asadar, mosul asta e un batran cu barba alba, luuuunga pana la brau, si cu mustati la fel de luuuuungi si albe, care tot anul mestereste jucarii. Ajutat de spiridusii sai, batranul cu inima de copil coase rochite de papusi, insurubeaza picioruse de soldati de tinichea, vopseste masini de pompieri, umfla mingi si baloane, coase urechi ursuletilor de plus, faureset cu mainile sale o lista nesfarsita de comenzi de jucarii si cadouri pentru fiecare copil din lumea asta. Si-apoi? Ei, puiul meu drag, apoi Mos Craciun incarca totul in sania lui magica, il face sef de coloana pe Rudolf cel cu nasul rosu ca un bec olandez si porneste sa distribuie daruri fiecarui copil din lumea asta. Si la Ma’a? Da, si tie; ce-ai vrea sa-ti aduca Mosul? O pupusa i un caiucio’. Apoi m-a intrebat ce-i aduce mosul fiecaruia dintre copiii de la bloc, cu surpriza in ochi si zambet pe fata, de parca ar fi primit ea, pe loc, toate jucariile imaginare daruite din gura mea lui Petrisor, Didi, Arsenie, Denisa, Carla si celorlalti 18 copii cu care a copilarit pana acum steluta mea.
Ziua a trecut cum a trecut, dar seara s-a lasat cu aceeasi groaza de mers la somn, pe intuneric, cand nu mai e nimic interesant care sa distraga atentia de la durerea celor patru canini care tot ameninta sa erupa de mai bine de trei saptamani. Cana Milka era departe, naclaita, in masina de spalat vase. Asa ca mi-am incercat norocul cu povestea spusa pe intuneric. Si-am primit in avans un dar de Craciun absolut neasteptat.
Cam pe cand reluasem deja povestea de la pranz, despre atelierul lui Mos Craciun si despre traseul lui nocturn prin lume si caninii isi scoteau coltii de durere, steluta a inceput sa ma-ntrebe iar ce primeste fiecare copil. Cum stateam noi doua intinse pe spate in pat, am ridicat o mana in aer, mi-am aranjat pe nas ochelarii aburiti si-am citit cu glas batran si dogit numele fiecarui copil si jucariile pe care stabilisem la pranz ca le va primi. Si-am cautat prin sac, cu zgomot, dupa cadoul potrivit, rascolind printre iepurasi de plus si seturi de cratite, pana am dat de ceea ce-i era menit fiecaruia. Ajunsa la Mara, ma uit iar in lista din palma si citesc cu ochi slabiti: o papusa si… un crocodil ?!? Mirarea din glasul meu de Mos Craciun a starnit in ea un hohot de ras. Of, ia sa ma uit eu mai bine pe lista – o papusa si… un castravete murat?!? A raspuns consternarii mele cu doua sprancene saltarete pe frunte si cu o cascada de ras cenzurat de sughit.
N-as fi crezut niciodata ca la nici doi ani copiii pot trai atat de intens povesti spuse pe intuneric, fara vreun alt reper vizual decat propria imaginatie. N-as fi crezut ca omuletii care abia incep sa lege cateva vorbe pot simti atat de profund puterea cuvintelor si-a intonatiei. N-as fi putut anticipa ca forta extraordinara a naivitatii si a credintei copilaresti proiecteaza in bezna un spectacol de lumini si de culori care eclipseaza ilustratiile cele mai savante. Insa demonstratia ei de receptivitate a fost darul adus de Mos Craciun pentru mine, intr-o seara de octombrie, si confirmarea ca steluta mea are ochii mintii larg deschisi.
No Comments