Noaptea asta nici tigarile nu ma iubesc.

De ceva vreme – cateva luni, deja – dorm cam 4 – 5 ore pe noapte. Adorm pe la 3 dimineata, cand dau sa ma intorc pe-o parte si ma trezesc ca sa-l iau pe Nokia de pe piept si sa-mi scot castile. Pana la ora aia trebuie sa traiesc cumva cu mine. Si-atunci, ma tin de vorba.

Despre cum traiesc tot felul de experiente radio. Intamplari fara imagini. Fara video. Genul de trairi pe care mintea mi le reda cursiv, cuvant cu cuvant, acord de acord, nu ca memoria vizuala, care-mi ofera doar cadre inanimate.

„Noaptea esti doar a meeaaaa…” O noapte de gone driving. Eu – in dreapta. Nu stiam ce sa fac cu mainile. Asa ca am mangaiat succesiv centura de siguranta, firul subtire de argint pe care il port la gat, manerul portierei, tesatura blugilor. Kilometri intregi in care am trait foarte mult, fara sa vad nimic. Pentru ca totul s-a petrecut absolut pe intuneric. Dar a fost mai mult decat perfect. Prefer sa nu stau cu ochii pe celalalt. Ofer profilul si o ureche fina. Asta pentru ca nu vreau sa tin sub supraveghere. Merg pe genul acela straniu de intimitate care iti permite sa tragi aer in piept si sa-l tii acolo pana cand gasesti directia de rostire, sa-ti musti buzele a cenzura, sa oftezi, uneori. Sa-ti traiesti reactiile asa cum nu poti s-o faci atunci cand iti improsc in ochi lumina reflectoarelor. Sau atunci cand simti foarte clar cum privirea mea incepe firesc, ca doua linii imaginare paralele si se termina, foarte incomod, arcuindu-se si crescand in capete carligele semnelor de intrebare.

Dac-am fi concurat in noaptea aia la un concurs de inot sincron pentru perechi mixte, castigam detasat. La etapa pentru amatori, evident. Pentru ca ne-am gasit ritmul comun dupa ce ne-am tot pipait pe muteste cu antenele. Pentru ca am inceput fiecare sa construim capete de pod spre celalalt si ne-am intalnit, chiar daca usor ezitant. Pentru ca n-a contat ora, frigul care m-a muscat de mana dreapta – singura cu care imi nimeresc gura cu tigara negresit. Pentru ca n-a contat ca nu te-am vazut. Te-am lasat sa intri in mine mai adanc decat vei reusi din orice alta pozitie.

Vocea. Cuvintele. Tacerile dintre. Felul in care simteam ca rasfoiesti prin vocabularul incorporat ca sa gasesti ceva cat mai exact. Discursurile mele aspirate si expirate. Frante, pentru ca am mari probleme la a articula propozitii formate din mai mult de 5 cuvinte. Felul in care s-au incolonat toate nezisele si s-au transformat in spuse. Revelatia faptului ca, uite, nu sufar de vreun retard, chiar pot sa vorbesc. Trebuie doar exercitiu. Toata coloana sonora a discutiilor noastre nerostite mi se derula in minte. Crede in mine si-am sa fiu cel mai fabulos fond de investitii care s-a inventat vreodata, depui 1 si scoti 100. Push the right buttons si-am sa fac din placere un bumerang pe care-l facem mesager intre noi pana cand vine si ne reteaza capetele amandurora, dintr-o miscare. Si murim fericiti. Si rasul tau: hm, riscanta relatia cu tine. Evaziune fiscala, spalare de bani, crime si sinucideri. Asta era emisiunea pe care o receptionam amandoi, cu un oarecare lag, pentru ca eram pe aceeasi frecventa atunci cand vorbeam despre… Despre cum a fi cu cineva trebuie sa-ti dea atata libertate, incat sa te tarai in genunchi, sa implori si sa te ceri prizonier. Despre cum timpul petrecut impreuna trebuie sa fie, in mare parte, tactil. Iar restul timpului sa fie plecari in expeditii din care fiecare se intoarce cu prada de desertat pe masa comuna.

N-am avut nevoie sa-ti vad ochii, expresia fetei. Si foarte bine ca nu te-am vazut. Pen’ca-ntr-o experienta din asta radio, cea mai recenta, te batea gandul sa te repezi sa ma saruti, ceea ce nu era foarte indicat pe curbele vatuite de ceata groasa pe care te-am dansat si nu ti-a placut sa fii condus. Am ascultat.

Fii radio. Oricum nu vad eu prea bine – defect de fabricatie. Port ochelari ca sa nu dau peste nevinovati cu masina. Ah, da – si pentru ca sa par inteligenta.