Ca sa scurtez lunga poveste: dupa ce-au aparut doua liniute groase si hotarate pe testul de sarcina, mi-am ros unghiile de nerabdare vreo doua saptamani pana am ajuns la ecograf. Acolo mi s-a confirmat ca-mi creste pe dinauntru un mic mormoloc, care inca n-are decat muguri de maini si picioare, dar e tot numai o inima pulsand cu harnicie.
Daca pana atunci a fost asa, o chestie teoretica si indepartata, pe care n-aveam cum s-o simt realmente, din clipa in care i-am vazut profilul si inima… ehei, s-au schimbat un pic lucrurile. Am inceput sa ma simt responsabila.
Bine, adevarul adevarat e ca sunt, inca, responsabila in primul rand de mine. Cu un egoism de zile mari, imi plang de mila inca de pe acum pentru durerile nasterii, pentru refacere, pentru ragadele pe care le voi face, pentru toate calamitatile care se vor abate negresit peste mine, ca o pedeapsa divina pentru ca n-am fost niciodata genul care sa spele obrajii copiilor din vecini sau din autobuz cu tocaituri de maternitate prost plasata. Si, dupa ce-am vizionat pe youtube cateva filmulete cu nasteri naturale, nu-mi mai trebuie sex, imi doresc fierbinte sa mi se astupe gaura pe care ar trebui sa iasa copilul si berzele din desenele animate sa-si faca pomana si sa-mi aduca bebelusul in zbor lin, direct in patutul lui imaculat.
In al doilea rand – ceva imi spune ca, in ciuda faptului ca intotdeauna am fost mai mare amatoare de caini, decat de copii, prioritatile se vor schimba rapid – sunt responsabila pentru puiul de om. Am anuntat doar familia de noul meu statut si deja ma zburlesc la multitudinea de pareri avizate, de femei care au crescut cel putin un copil, care mi-au trasat deja programul si lista de reguli de neincalcat.
Iar reactia mea – pe care mi-o permit mai abitir acum sub scuza ‘tulburarilor hormonale’ – e sa-mi ascut si mai bine limba si sa le retez initiativele nesolicitate. Mama – oare e chiar mama mea? oare chiar in casa ei am crescut asa deschisa la minte si invatata sa-mi sustin parerile? – imi transmite scurt sa renunt la lantisorul de la gat. De ce ??? Ca sa nu se nasca pruncul cu cordonul ombilical in jurul gatului ! Dumnezeule, cine esti tu si ce ai facut cu mama mea?!? Cumnata mea imi spune sa inrolez copilul in armata inca de pe cand sta doar in pozitia culcat si nu vede bine si sa-i fac program de masa si de somn, ca sa mai am si eu viata pe langa el. De-acord, dar n-am de gand sa-i dau sucuri de fructe la 3 luni, daca o sa am norocul sa am lapte. Iar soacra ma felicita si-mi spune ca abia asteapta sa vada copii lui P.. Alooo, surpriza, nu-s doar ai lui !
In toate discutiile noastre despre maternitate, i-am sarit sotului la jugulara, maraind, cand il auzeam cu povestile despre instinctul matern. Mi se parea ca, nici mai mult, nici mai putin, e scuza lui pentru a lasa totul in seama mea – toate grijile, toate indoielile, toata nestiinta de om netrecut prin asa ceva, dar obligat, prin prisma glandelor mamare si a canalului de nastere incorporat, sa faca fata intregului vartej. Baiete, instinctul matern nu e ca o aplicatie soft pe care o downloadezi in travaliu si o ai gata instalata din clipa in care bebelusul iese din tine ca dopul din sticla de sampanie. Instinctul ala n-o sa-mi spuna cum se monteaza un scutec si nici cum sa diferentiez din prima tipurile de plans. Instinctul ala este, cred eu, o chestiune atavica, peste care suprapui experienta personala, cu toate neajunsurile datului cu capul de grinda de sus.
Ramane de vazut, suntem inca la inceput de drum. Am totusi certitudinea ca, instinctual sau cerebral, am sa pun suficient suflet pentru ambele inimi.
