Simi are 18 ani, vorba rapidă şi o pasiune pentru sculptat suporturi de lemn pentru trofee de vânătoare. A crescut odată cu Prinţ, dulăul aproape surd care încă latră fioros cu botul ştirb. Împreună cu câinii şi vânătorii, a bătut de mic toate vâlcelele şi pădurile, cu ochi atenţi şi urechi ciulite, de acum poate recunoaşte aproape orice buruiană sau fiară. Şcolit la oraş şi posesor de smartphone şi cont pe Facebook, se întoarce acasă, în sat, în fiecare moment liber. Într-unul din ele, l-am prins cu promisiunea că ne altoieşte un măr.
Nici mărul ponic, bătrân de peste 80 de ani, nici port-altoiul tânăr nu-s ai noştri. Nu în acte. Deşi n-avem nici un înscris care să ne îndreptăţească, ne simţim acolo mai acasă ca oriunde. Ceea ce-i surprinzător, ţinând cont de pedigree-ul nostru de primă generaţie la oraş, de locuitori în suburbia fals-rurală a unui mare oraş universitar, de şoareci de birou. De părinţi de viitoare şcolăriţă!
Cu brişca ascuţită-ntr-o mână, cu ceara de altoit şi banda izolatoare în alta, Simi mă zoreşte să aduc din pivniţă cei doi cartofi în care am înfipt mlădiţele de măr pentru altoit. Ţin cu greu pasul cu el în sus, în grădină. E prea tânăr şi prea activ pentru o sedentară iernată pe scaun, cu laptopul în braţe. Dar mă rostogolesc la deal şi, într-o ordine răsturnată a lumii, învăţ de la el. Pentru Simi, bricegele de altoit sunt doar marketing – un cuţit bine ascuţit e mai bun. În plus, poţi să-l foloseşti într-o mulţime de alte feluri. Dincolo de explicaţiile despre mugurii orbi şi conţinutul cerii de altoit, învăţ ce valoroasă este curiozitatea, curajul de a improviza, prezenţa în moment. Capacitatea de a naviga asumat prin realitate.
Ce ne atrage la sat e orizontul. Larg până la coama dealurilor care se fac tot mai albăstrii cu depărtarea. Şi apartenenţa – comunitatea care nu se termină la zidurile apartamentului, ci se întinde cale de mai multe case de pe uliţă, toate cu uşi lăsate descuiate dinadins de vecini. Ritmul natural, ciclicitatea firească, căldura păstrată până seara târziu în gardul de beton de care ne rezemăm sâmbăta seara, împreună cu câţiva oameni dragi, la o poveste şi-o sămânţă scuipată-n iarbă.
Mărul tânăr, indecis, e altoit de Simi. De-a fi să se prindă, peste ani, când va fi încărcat de rod şi noi ne vom fi sudat de locul a cărui sevă ne cheamă, ne vom aminti de o zi din istoria personală, însemnată în scoarţă de copac. Nici un alt fel de trai ori de muncă nu ni se par la fel de însemnate.
No Comments