Când spun „…îmi fac munca de acasă”, unica reacţie implicită e „mvaaaai, ce faaaaain!…” Anunţ pentru toată lumea care strecoară printre dinţi invidia deghizată în felicitare: nu vă lăsaţi furaţi de mirajul lui „de acasă”, şi pentru un freelancer accentul cade pe „lucrez”!
Eu m-am lăsat furată. Aveam fantezii fierbinţi despre cât de mult timp voi petrece cu copilul meu (mua-ha-ha!) şi despre cum îmi voi face programul fix cum mi se năzare, presărând nişte vals pe tastatură alături de lenevit cu o carte în braţe, pe canapeaua din domiciliul conjugal. Şi, evident, muuuuultă libertate. Numai că…
Fotocredit: unsplash.com
Capcanele din munca de acasă
Numai că, atunci când poţi foarte uşor să sari părleazul fizic dintre viaţa profesională şi viaţa personală, la fel de uşor ajungi un fel de capră cu ADHD, care nu se opreşte până n-o doboară epuizarea. Munca de acasă e un cocktail periculos pentru că:
- îmi fac munca de acasă, deci fac câte ceva şi pentru casă: cum ar fi să pun haine la spălat cât am o teleconferinţă, să fierb laptele cât mă gândesc la textul unui newsletter ori să-mi încălzeşti mâncarea cât se listează documentele pentru coletărie. Doar că mie mi se întâmplă mereu să întind hainele pe uscător a doua zi, şifonate cu spume, să-mi dea laptele în foc şi să mănânc hrana rece, cu laptopul în braţe. Constat că timpii morţi / de relaxare din cadrul programului de lucru sunt întotdeauna insuficienţi chiar şi pentru sarcini casnice care par a fi de scurtă durată.
- timpul economisit de la munca în afara casei e alocat muncii de acasă: pfffua, nu mai trebuie să mă schimb de pijamale, să mă piaptăn, să-mi fac minima igienă impusă de coabitarea cu un colectiv, nu mai stau în trafic cu orele, ce domnie!… Dar cele două ore pe care nu le pierd dimineaţa şi după-masa mergând şi venind de la birou le petrec lucrând. Ştiu că pot „veni de la serviciu” în 2 secunde, cât îmi ia să trec din camera unde lucrez în living. Lucrez 8 – 10 ore, fără pauză de masă de 1 oră, fără stat la poveşti cu colega – pentru că sunt singură, fără ieşit la ţigară, pentru că nu fumez. Momentele în care împătur hainele de pe uscător nu sunt furate muncii, ci metodă de multitasking în timp ce ticluiesc o postare de blog ori strategia de comunicare pentru un proiect.
- lucrez pentru mine, deci îmi fac programul cum vreau: pare perfect adevărat, dacă ştii despre mine că fug din oraş în fiecare vineri, uneori, Doamne fereşte, chiar de joia. Şi chiar fac asta pentru că, ştiind care sunt priorităţile şi termenele pe fiecare proiect, aranjez astfel încât munca mea să aibă continuitate, chiar şi în zilele în care nu sunt disponibilă. Dar îmi plătesc „liberele” de joi sau de vineri cu ore suplimentare în restul zilelor, în care expediez steluţa la bunici, ca să pot lucra până târziu, livrând şi programând spre publicare subiectele de comunicat.
- lucrez pentru mine, deci mă umplu de bani: în cazul meu, e fals dintr-o mie de motive! Păcatul meu capital – nu ştiu să mă vând când lucrez pe proiectele altora. Iar proiectele personale se dovedesc a fi consumatoare de timp si împlinitoare doar la nivel de pasiune, nu şi de încasări. Ca să nu mai spun că nimic din competenţele mele de bază nu poate fi externalizat, nu poate fi duplicat şi făcut să producă fără mine. Aşadar, limita superioară de venituri este egală, teoretic, cu capacitatea mea maximă de muncă. Practic, e mult mai jos, din cauza păcatului de care spuneam mai sus.
- sunt acasă toată ziua, dar casa arată mereu ca vandalizată: iar asta e o chestiune greu de înghiţit chiar şi pentru soţ, care nu pricepe de ce e blatul bucătăriei plin de coji de castraveţi, firimituri şi vase nespălate, dacă eu sunt la maxim 10 metri de tot dezastrul. Şi e ceva de neconceput pentru mama şi toata generaţia ei, care reuşea să aibă casa „lună şi bec” lucrând în fabrică, în două schimburi. Ce bine că vine rar în vizită, ar face icter mecanic văzând ghemotoacele de scame care se rostogolesc pe sub fotolii precum ciulinii Bărăganului.
- lucrez de acasă, deci am timp mai mult pentru copilul meu: da, ne vedem cel puţin 4 – 5 ore pe zi. Dar se întâmplă prea frecvent să fiu absentă, obnubilată. Ca un făcut, când sunt goală de energie şi idei sunt şi plină de draci, combinaţie total nerecomandată pentru timp de calitate împreună.
N-aş schimba munca de acasă, pentru clienţi, cu cea dintr-un birou, pentru un şef. Nu mai vreau să mă milogesc pentru două ore libere când am de ajuns la bancă ori pentru zile de concediu medical, dacă se întâmplă să am nevoie să stau cu steluţa. Nu mai vreau să-mi chibzuiesc bine cele 21 de zile de concediu şi să fac fractură de creier încercând să decid dacă îmi dau una din ele pentru vinerea asta sau pentru o alta, mai strategic aleasă. Nu mai vreau să-mi trăiesc viaţa în maşină, îmbătrânind în traficul proletar. Aş vrea doar să schimb percepţia că munca de acasă e mai puţin muncă.
No Comments