Corina S. e o femeie mărunţică, îngustă în umeri, cu mâini nervoase. Când vorbeşte, fie se joacă absent cu verigheta, fie fumează, la fel de absent. Pentru că o ţin de vorbă, n-are cum să-şi stăpânească mâinile altcumva. Mă mir că inelul răsucit nesfârşit în jurul degetului nu-i sapă un şanţ la fel de profund ca efectul pe care îl are povestea ei asupra mea.
După ce iei anticoncepţionale ani la rând, te antrenezi să te temi de o sarcină, nu că n-ai putea să ai copii. Aşa că o bună bucată de vreme nici nu mi-am pus problema că ceva n-ar fi în regulă.
Până să răsară prima umbră de îndoială, Corina a trecut prin scenariul clasic al femeii care-şi doreşte un anumit nivel în carieră şi-al soţiei care are în cuplu sprijin în amânarea copiilor până la o stabilitate financiară acceptabilă pentru cei doi parteneri. Şi-a bifat obiectivele, nici prea repede, nici prea târziu, ca toată lumea. Apoi, pe la 34 de ani, a început să aştepte apariţia sarcinii ca pe o altă confirmare firească a faptului că e în rând cu lumea.
Vârsta, epuizarea de anduranţă a muncii, un mic seism în familie, cu tatăl bolnav şi luni de frecuşuri prin spitale, au fost toate explicaţii logice, plauzibile şi perfect acceptabile pentru sarcina care întârzia să apară. Când viaţa s-a liniştit din nou, n-a stat să se gândească prea mult ce se întâmplă. Credea visceral că va rămâne gravidă la un moment dat. Ce atâta grabă?…
Ba chiar, între timp, şi-a luat un câine. Un bichon mititel, pe măsura ei, ca să-i ajungă călcâiele pe jos când dulăul în miniatură o flutură după el, în plin entuziasm, spre parc. Un ghemotoc blănos, jucăuş şi iubitor, care stă la pupat, sforăie sfios în poală când ai chef şi care nu face nimănui probleme când stă închis în apartament o zi întreagă. Şi soţul ei smotocea jucăria vie a familiei, dar Corina era cea care îl ducea la veterinar, la tuns, în parc, peste tot. Îl strângea în braţe ca pe-un câine. Sau aşa credea.
În parc, mai erau femei care-şi strigau câinii „hai la mami”. Nu eram singura. Mă obişnuisem într-atât să-l chem uneori aşa pe Sparky, încât nu-mi suna nicicum. Până într-o zi, când m-am auzit şi m-am văzut cu ochii unei femei cu care stăteam de vorbă. Venise în parc cu cockerul ei şi cu bebeluşul în marsupiu. Povesteam despre blănoşii noştri şi râdeam. Râsul i s-a stins într-un fel anume când ea îşi pupa fetiţa pe creştet, în vreme ce eu susţineam capul câinelui meu de 3 ani, pe care îl ţineam în braţe.
Atunci şi-a dat seama cât de evidentă era nevoia ei de a oferi afecţiune. De a iubi, de a mângâia, de a purta de grijă. De a fi mamă. A înţeles că încrederea orbească în inevitabilitatea unei sarcini nu-i suficientă. A acceptat că trebuie să facă ceva. Şi, pentru că atâţia ani nu făcuse nimic, primul ei gând n-a fost un set de analize şi-o rundă de mătănii. Ci un test de fertilitate. N-a fost nici o bucurie pentru ea să vadă două liniuţe – testul îi confirma infertilitatea. Avea 42 de ani. Nu avea nici chef, nici timp de ani de tratamente pentru infertilitate.
Ani la rând am aşteptat să rămân gravidă. Nici nu mă gândeam că nu rămân! Eram convinsă că voi avea un copil. […] Testul mi-a arătat cum „copilul meu” a stat între mine şi copiii altora.
Copiii nedoriţi ai altora îi ostoaie un dor. Corina merge din când în când să ţină în braţe, să legene şi să adulmece bebeluşii care nu şi-au găsit mame. O face ea pe mama de o clipă a tuturor. Ia câte un dodoloţ şi-i vorbeşte pe vocea aceea maternă, piţigăiată şi cântată, care le iese implicit adulţilor în preajma copiilor mici. Apoi, merge acasă şi-şi ia bichonul la plimbare, vorbindu-i la fel.
Viaţa i s-a schimbat foarte puţin după dovada concretă a testului de infertilitate. N-a pornit cursa înarmării medicale pentru fertilizare, nu fantazează să fure copiii altor femei, n-a devenit vreo martiră de orfelinat. Dar şi-a permis să facă mental drumul spre ideea adopţiei. Şi s-a întors pentru că… „42 de ani”.
Corina striveşte a nu ştiu câta ţigară. Fără dramă, fără patimă. Doar cu aerul că vine de mult mai departe decât de după perdeaua de fum. Ridică din umeri, ca femeia care nu mai poate decât să se adopte pe sine, şi zâmbeşte mărunt: „Îmi doresc doar să fi făcut testul mai devreme”!
No Comments