„Doar ţiţi rămâne mică” e o poveste duioasă şi emoţionantă despre lunga îmbrăţişare a alăptării şi despre dragostea de mamă. De când am îndrăznit prima dată să mă gândesc la ea ca la o poveste şi pentru alţi copii decât steluţa, am ştiut că vreau să fie ilustrată cu oameni. A durat câteva luni bune până să găsesc pe cineva care să accepte subiectul şi care să deseneze oameni vii pe sub pielea de acuarelă.
Am zero educaţie formală în materie de arte vizuale. Emoţia e singurul criteriu după care pot să-mi declar afinităţile cu stilul de ilustraţie. Iar Cristina Ignatiuc mi-a oferit chiar asta: ilustraţii cu oameni care trăiesc cu tandreţe, cu gingăşie, cu intensitate. Oameni care au o vizibilă relaţie cu sine, dar şi cu ceilalţi. O mamă care practică dragostea pielii, îmbrăţişându-şi copila din prima zi de viaţă şi până la adânci bătrâneţi cu o iubire evident mereu tânără.
Dana Gânja: Sunt atât de bucuroasă că ai acceptat să ilustrezi povestea aceasta, Cristina! Ce te-a convins să-i dai chip?
Cristina Ignatiuc: Faptul că este o poveste despre maternitate, despre dragostea de mamă, despre legătura dintre mamă şi copil. M-a impresionat discuţia deschisă pe care o poartă personajele şi curajul cu care trăiesc împreună sentimente atât de complexe.
Dana Gânja: Eşti o artistă – jonglezi cu multiple tehnici pentru a sugera diversitatea emoţiilor. Cum ţi se pare primul tău proiect de ilustraţie de carte pentru copii?
Cristina Ignatiuc: Este o provocare! Dincolo de tehnici, impune un demers diferit al gândirii. La început, m-am temut că ilustraţiile vor fi monotone din cauza aceloraşi poziţii de alăptare. Dar fotografiile din intimitate cu fetiţa ta şi ce-am găsit frunzărind Internetul m-a ajutat să vizualizez posturi diferite. Apoi, am căutat multă vreme relaţii între personaje pentru a reda prin atingeri nivelul de comunicare la care au ajuns mama şi copilul. A trebuit să ţin cont şi de faptul că imaginile trebuie integrate în aceeaşi poveste – şi-am găsit elemente vizuale care să dea continuitate. Am ales să lucrez totul într-o tehnică pe bază de apă – mi se pare cea mai potrivită atunci când e nevoie de imagini rafinate, filtrate, care să redea sentimente.
Dana Gânja: Ce ai învăţat despre alăptare şi cum ţi s-au modificat convingerile legate de ea?
Cristina Ignatiuc: Eu am alăptat – cu dificultăţi şi fără să ştiu cui să cer ajutorul – doar câteva luni. Am avut ambiţia de a continua să-i dau copilului meu lapte muls până pe la 8 luni, când lactaţia scăzuse foarte mult. Mi-aş fi dorit ca acum 14 ani să fi avut şi eu acces la informaţiile care există acum şi care sunt atât de la îndemână.
Nu doar povestea aceasta, ci şi tot ce se întâmplă în jur – femeile care alăptează mai mult timp, oriunde – îmi confirmă o intuiţie pentru care eu n-am avut susţinere. Şi anume că alăptarea duce la crearea unei legături speciale. Şi tocmai de aceea înţărcarea trebuie făcută cu multă răbdare şi înţelegere, pentru a nu marca emoţional copilul. Şocul emoţional al înţărcării bruşte se mută în alte planuri – în cazul băiatului meu, s-a transformat în nevoia lui imperioasă de a dormi împreună cu mine până spre adolescenţă.
Povestea a început prin a fi un dialog cu steluţa. Apoi esenţa ei mi s-a părut a fi povestea fiecărei mame. De atunci, de mai bine de o jumătate de an, caut căi de a o transforma în carte. Şi tot de atunci am parte de întâlniri cu oamenii potriviţi. Aşa cum este şi Cristina Ignatiuc, ilustratoarea primei noastre cărţi.
Dacă vrei să ne ajuţi, întinde vorba despre prima poveste ilustrată românească despre alăptare şi înţărcare blândă!
No Comments