Cand negociam in doi sa ne-apucam sa facem un copil, ma temeam de toate lucrurile inofensive de fapt.
Sarcina? S-a dovedit a fi cea mai frumoasa perioada din viata mea, nu pentru ca cei din jur s-au purtat ultra amabil, ci pentru ca m-a impacat cu mine intr-un mare fel. Nasterea? A fost mult mai usoara decat ma asteptam, la trei ore dupa patrulam pe holul maternitatii sa-mi iau in primire odrasla si-mi ingrozeam sotul cu declaratii nelinistitoare – „daca va fi tot asa usor, mai fac cinci copii”. Alaptarea? Dupa ce-am scapat din puscaria halucinogena formata din oboseala excesiva a primelor zile si de fermentarea simultana a tuturor hormonilor cunoscuti, am inceput sa ne imprietenim, iar azi, dupa cinci luni de lapte exclusiv, ma uit la rotunjimile fie-mii si sunt convinsa ca alaptarea e un miracol la fel de mare ca sarcina si nasterea. Ba chiar mai mare, pentru ca este posibila cu brio mult mai mult de 9 luni. Dar despre asta intr-un episod viitor.
Inocenta de mine ! M-am temut de toate lucrurile simple, cand marea incercare din viata mea de mama e somnul. Nu al meu, multumesc, ma culc odata cu gainile, dorm noaptea 10-12 ore, plus cateva ore peste zi, sunt cea mai odihnita mama din lume. Somnul stelutei este piatra de incercare a rabdarii mele !
In primele saptamani, sugea si adormea… la un moment dat. Serpuiam ca o rama gigantica pe sub pilota fosnitoare, milimetru cu milimetru, pana ajungeam hat departe, in cealalta jumatate de pat matrimonial, unde ma intindeam pe spate, cu sanii goi semetiti in sus ca varfurile unor aisberguri plutind pe marea de incertitudini, oboseala si usturimi fantastice de sfarcuri. Si, desi n-o stiam atunci, imi era bine – aveam pauza vreo doua ore. Apoi a ajuns la un pic peste trei luni si-a decretat ca pan-aici mi-a fost: de-acu’ ea doarme ex-clu-siv cu sanul in gura.
Oh si vai, m-am lamentat, am parat-o in scris pe toate forumurile posibile si cu voce tare mamelor din gasca din curte, la fiecare pe rand si la toate deodata, doar-doar detine cineva vreun secret care sa ma faca sa nu mai visez cu jind la flexul si spaclul cu care-mi vine uneori s-o razuiesc de pe mine. Sfaturile pe care le-am cerut cu insistenta n-au fost aplicabile. Ce s-o las sa adoarma profund si sa-i scot sanul din gura abia atunci – fiinta asta mica nu adoarme niciodata atat de profund. Si cand – rarissim – il lasa singura, e doar pentru cateva minute (dintr-un motiv misterios, nu poate face partzuri cu gura plina, cred ca e o chestie de presiune in diversele cavitati ale corpului sau o fizica bebeluseasca ce-mi scapa complet). Si-apoi cauta iar. Cum cauta? Loveste cu nasul in san sau in gol in cautarea sfarcului; cand il localizeaza astfel, stie ca e aproape de obiectiv, doar gurita e imediat sub nas. Daca nu stiati, nasul unui bebe e primul lor deget aratator. Si ma-nhata iar, hotarata, de ma simt ca un Iona supradimensionat, ramas cu restul corpului in afara balenei.
Asta e noaptea. Simplu, pana la urma, pentru ca mi-am invatat lectia – respectam pe cat posibil ora de somn, abdic de la pretentia exagerata de a dormi si in alte pozitii decat intr-o parte si toata lumea e fericita pana dimineata, dorm asa bine incat sforai uneori, chestie care mi-a atras niste pumni mici in piept, iar eu credeam ca fetei i-e foame.
Ziua, insa… E o nesfarsita surpriza, un fel de calatorie a lui Alice prin tunelul groazei. Dupa ce ca doarme doar afara, intr-o vreme a prins gustul adormitului in brate. Ceea ce a fost ok cata vreme adormea repede si nu cantarea 7 kg. In scurt timp, si-a dat seama ca lumea e mai interesanta ca somnul – ia te uita, o masina rosie; ce sa vezi, vine un vecin; hopaaa, bate vantul frunzele, ia sa le numar eu chiar acum – si leganatul dura o ora, vreme in care ma cocosam de spate, ma felicitam pentru colacul de grasime ramas pe burta inca din copilarie, ca macar o mai sprijin pe el, si ma antrenam pentru a canta live cel putin o ora. Si pe cand o puneam in carucior o apucau partzurile – care, nu-i asa?, dor teribil, trebuie sa ne foim, sa protestam si sa plangem la fiecare din ele, ca s-o ia mama de la inceput cu elefantii care se leganau in draci.
Na, dupa o tura de plans in carucior – recunosc, n-am avut stomacul s-o aud, asa ca tac-su a fost barbat si-a plimbat-o el – am avut o vreme liniste. Incepand de a doua zi dupa ignorarea prostetelor ei, a tacut molcom, si-a facut inventarul degetelor de la maini inainte de somn si, pan-a numarat pana la trei, a adormit. Frumos, calm, fara griji. Cate 30 de minute ! Fix ! Maxim o ora. Timp in care ma plimbam prin curte usurel de tot, dorindu-mi pernute de pisica la picioare, vecini muti, caini fara corzi vocale, vaci fara talangi, avioane cu reactie fara motor, chestii de genul.
Am citit o gramada pe tema somnului la bebelusi. Sunt voci – nu stiu cat de avizate – care spun ca puii de om nu stiu sa adoarma. Trebuie invatati. Cred ca suntem singura specie cu aceasta problema, nu cred, sunt sigura: puii de antilopa nu-s leganati pana adorm si pun pariu ca n-adorm la ugerul cald al mamelor lor. In fine… Asadar, trebuie invatati. Trebuie ajutati sa lege ciclurile de somn intre ele. Trebuie sa aiba un program previzibil, a se citi ore fixe de somn, si un ritual – adica o serie de activitati repetate obsesiv, pana i se formeaza un reflex pavlovian si stie ca la capatul acelui sir de actiuni il asteapta Mos Ene cu bratele larg deschise. Ei bine, ‘invatarea’ asta nu are loc lin – nu-i ca si cum i-ai spune pruncului toata teoria, el ar da din cap ca ‘bine’ si gata, problema rezolvata. Se lasa cu plans. Cu plaaans. Cu PLAAAANS !! Toata chestia escaladeaza mai repede decat conflictele din Orientul Mijlociu. In trei minute de leganat obtii una bucata copil fleasca de transpiratie, cu urechile pline de propriile-i lacrimi, una bucata mama leoarca de transpiratie si nervi, cu lacrimile personale picurandu-i din barba si-o capitulare rapida – hai, puiule, la san, c-o sa-nveti tu sa adormi pana cresti mare.
Si uite-asa avem un set de intrebari bantuitoare – da’ a mea ce-are, dom’le, de e atat de speriata de lumea asta incat se tine strans cu gingiile de noul sau cordon ombilical ? da’ de ce copilul meu nu doarme, frate, ca altii, in patutul lor, lipit de al parintilor? da’ cum se face ca n-adoarme veci pomenirea ei suficient de profund ca sa pot sa-i scot sanul din gura in cel mai lin fel cu putinta si sa ma dau cativa centimetri mai incolo? Si uite-asa n-avem program de somn, n-avem ritual, n-avem somnuri lungi, n-avem rabdare sa faca si mama un dus sau sa manance si ea o mancare calda pe saptamana asta. Dar avem un pui fericit – mutrele pe care le face cand se joaca la san, cand isi spune of-ul, cand il studiaza in asteptarea somnului, cand bea lapte cu atata pofta de ti se face sete instant nu se pot descrie. Trebuie sa fii acolo, imediat la capatul celalalt al sanului, pentru a le putea vedea.
Trebuie sa recunosc ca nu m-am impacat de tot cu faptul ca fiica-mea crede ca suntem surori siameze. Ceea ce ma consoleaza, totusi, e ca e suficient de desteapta si hotarata sa stie ca nu are nevoie de vreun Mos Ene, atata vreme cat o are pe mama ei.
No Comments