Capoasa infernala. Incapatanata exasperanta. Limbuta plina de comentarii. Minte ascutita si vorba taioasa. NU. Personificarea lui NU. Asta-s eu.
Nascuta in zodia berbecului, sunt momente in care pana si eu ma acuz ca mi-am lasat creierii sa se incovoaie dupa modelul coarnelor nevazute, dar foarte prezente, pe care le port in frunte. Nascuta in zodia lui Toma Necredinciosul, imi vine sa-mi trag palme rasunatoare peste obraji pentru ca nu ma conving altfel decat atunci cand pot „sa pipai si sa urlu: este!” Toate experientele astea pe piele proprie o sa ma transforme intr-o harta ambulanta a ezitarilor, a refuzurilor, a grinzilor luate succesiv in cap. Numai si numai ca sa ma conving eu personal ca.
M-am convins. Nu-s facuta pentru ham. Nu s-a inventat botnita eficienta pentru mine. Nici indicatoare suficient de reflectorizante care sa avertizeze la modul responsabil despre o chestie evidenta: „cainele musca”. Si chiar daca am incercat sa ma domesticesc, n-are sens. Ar fi o pierdere prea mare – pentru mine si pentru ceilalti – sa renunt la spectacolul ambulant care sunt.
Acum stiu. Ador traficul. Urban. Aglomerat. Cele cel putin doua benzi pline de masini. Semnalizarea pusa regulamentar, inaintarea semi-politicoasa, intratul in coloana, avariile de „multumesc”, blitzul din retrovizoare de „cu placere”. Iubesc capacele de canal din mijlocul strazilor, vreau sa mangai curbele periculoase de pe Calea Turzii si sa cobor varianta spre cartierul meu, in noapte, cu un tupeu care convinge pe oricine ca masina are un driver de sex masculin. Sunt complet incantata de felul in care stiu sa ma strecor, de felul in care iau decizii rapide, de frecarea aerului intre doua masini foarte aproape una de alta.
Acum e clar. Constelatiile arata altfel pe cerul noptatec urban. Marcate de lumina orasului, Carul Mare si celelalte se aduna intr-un fel aparte deasupra parcarii in care imi petrec primele ore de libertate ale saptamanii, printre Forduri adunate la un fel de sarbatoare ad-hoc. Imi place sa vad praful adunat sub capotele ridicate pentru a da curent unei baterii batrane, epuizate de nervul unui sistem audio prea potent.
Sa vezi si sa nu crezi: prin comparatie, am avut destul de multa libertate. Dar am avut nevoie de o lectie usturatoare pentru a putea evalua relativ obiectiv situatia. Dar m-am lamurit. Stiu ce vreau. Stiu de ce am nevoie pentru a functiona in parametri normali. Normali pentru mine.
Si am nevoie de: spate drept, replici neretinute, acrobatii mentale, curse prin noapte si de o mana de oameni pe care ii tin acum in minte ca pe timbrele pretioase intr-un clasor.
I’ll be back. Terminatoare, evident.
No Comments