Uneori, ma decorporalizez. Si, de obicei, vinerea ma intorc la mine.
E ca si cum m-as gasi pe marginea drumului. Lovita de masina. Lasata naibii acolo. Sa-mi dau duhul. Ma apropiu, ma intorc incet pe o parte si imi ridic capul in palme. Ma uit in ochii mei – deveniti ochi de animal accidentat, care nu mai geme, nu mai tremura, nu mai scoate un sunet. Emite doar luminile palpaitoare ale ochilor. O privire pe care mi-e greu sa o sustin. Ce ciudat – parca nici nu mai doare. Parca totul s-a antifonat, s-a vatuit, si-a pierdut arsura si urletul.
Incerc sa ma adun. Pipai cu maini atente toate incheieturile sfarmate. Incerc sa reasamblez jucaria. Sa ma repun in functiune. Sa-mi starnesc icnetul de chin, ca sa ma conving ca inca mai traiesc. Si-mi feresc privirea de privirea mea.
Retrovizoarele de exterior le mai tin. In ele nu am cum sa ma vad.
No Comments