Stii jobul ala in care cel mai greu pentru tine era sa vezi cum se taraie timpul pana la ora 5? Cel pe care il urai din toti rarunchii, pentru ca nu era pe competentele tale, pentru ca lucrai intr-o adunatura de oameni cu care n-ai simtit nici o secunda ca faci echipa? Cel care iti ramanea la fel de urat, indiferent cat te-ar fi laudat prietenele pentru tinutele office sau cat de incantati erau ai tai de salariul castigat. Cel din cauza carora urai diminetile, cu atat mai mult cu cat toata lumea se astepta sa fii macar multumita, daca nu de-a dreptul incantata?Copilul tau proaspat supus colectivitatii are parte de un asemenea job. Degeaba mimezi un entuziasm exagerat in legatura cu jocurile, jucariile si distractia cu copiii. Tu nu esti acolo. Tu nu esti un suflet mic lasat intr-un grup de straini care nu-ti devin mai simpatici exclusiv in virtutea intalnirilor repetate. Tu nu auzi vacarmul de voci si plansetele altora, care fac nodul din gat si mai dureros decat trebuie. Tu nu trebuie sa imparti mesele, somnul si toate activitatile asupra carora ai zero putere de decizie cu copii cu care n-ai afinitati. Asa ca nu-i pretinde copilului tau sa-si faca prieteni.
Cel mai sincer mod de a-ti ajuta copilul sa digere schimbarea asta radicala din viata lui e sa-i impartasesti durerea. Sa recunosti ca e greu. Sa accepti ca despartirea doare si ca nu-i deloc simplu sa-si gaseasca rapid nordul cand tu nu esti acolo sa-i fi busola. Sa te bucuri ca puiul tau accepta sa ia parte la toata povestea asta in conditiile lui. In ritmul lui. Respectandu-i dreptul de a decide cand si pe cine incepe sa placa. Confirmandu-i tacit, visceral, increderea ta orbeasca in el. Ca poate, ca duce, ca face fata. Ca e dreptul lui sa stabileasca de cand o face cu bucurie.
Cel putin asa cred eu. Care fac rost de timp pentru steluta mea, cand deja se-nmultesc vocile care spun ca acomodarea e prea lunga si ceva nu e in regula. Gradinita e in regula, oamenii fac pentru copii straini mai mult decat fac unii dintre parintii copiilor. Steluta e in regula – deschide dialoguri cu contact vizual si cu atata empatie de surclaseaza majoritatea covarsitoare a adultilor. Inclusiv pe mine. Totul e in regula, doar ca e cale lunga de la resemnare la entuziasm. Si simt ca desolidarizarea mea n-ar ajuta-o defel sa o ia pe scurtatura. Asa ca sunt langa ea si-i duc greul, pe langa greul meu.
O trimit in lume stiind foarte clar ca tot ce-si doreste e sa fie lipita de mine. Si mi-e greu s-o indepartez stiind ca in curand voi tanji luni la rand s-o vad cateva minute. Stiind ca nu va mai fi niciodata atat de acordata la mine cum e acum, mica si inghesuita cu nasul si tot corpul ei cald in corpul meu. Stiind ca i se va vindeca buricul inimii si ca trai pentru totdeauna o viata a ei, in care eu voi deveni periferica. Stiind ca mie nu mi se va vindeca niciodata locul de unde am desprins-o si ca dragostea mea pentru ea nu va imbatrani si nu va obosi nici o secunda.
Are nevoie de mostre de viata. Altele decat cele traite sub protectia mea, a noastra, a familiei. Ii va folosi sa priveasca atenta tot felul de oameni, mari si mici, cu tot ce-nseamba manifestarile lor. O cunosc – urmareste tot, observa tot, inregistreaza tot, gandeste tot si milt retrospectiv. Intoarce situatiile in mintea ei, intreaba si se intreaba. Iar mostrele de viata o vor ajuta sa gaseasca propriile raspunsuri. Si sa-si formuleze cu tot mai mare claritate opiniile despre sine.
E inca prea devreme sa-i placa expunerea asta neceruta. E inca prea framantata de schimbarea din viata ei ca sa nu planga. Dar simt ca are puterea sa faca fata si sint langa ea s-o ajut pana in clipa in care va dori sa o faca singura.
Gradinita e primul ei job, cel in care isi formeaza primele experiente de viata personala, in afara noastra. Sper sa o pregateasca foarte bine pentru jobul acela pe care il va iubi atat de mult incat sa nici nu simta ca munceste. Si mai sper ca vitalitatea varstei si spiritul ei solar vor atrage prieteniile care sa transforme acceptarea in entuziasm.
No Comments