Pentru că lucrez de acasă – şi pe mai multe fronturi deodată – se întâmplă uneori s-o pun şi pe steluţă la treabă. Ba să pună seminţe în răsadniţă, ba să muşte („nu înghiţi încă!”) din vreun corn cu ciocolată ori să fure în stop-cadru crema de pe un tort, la şedinţe foto, ba să îmbie cumpărătorii la carte. Deşi trăim totul ca pe o joacă, se lasă cu lecţii de viaţă foarte serioase, despre care cred în secret că îi vor fi mai utile decât şcoala adevărată. Deşi are ocazia să înveţe noţiuni practice legate de grădinărit, de fiert dulceţuri ori de apertura unui aparat foto, la şcoala de acasă învaţă cel mai mult despre pasiune şi perseverenţă.
De ce ne punem copilul la muncă?
Adevărul e că, de cele mai multe ori, n-avem încotro. Fie are vacanţă pe motive medicale, de exemplu, fie avem nevoie de mâinile ei fotogenice la cine ştie ce cadru. Uneori, cere chiar ea să participe – mai ales dacă tac-su şi cu mine mai avem suflu să cântăm „haili, hailo / suntem pitici mişto” când mutăm butuci în grădina de la ţară.
Indiferent de motiv, credem că munca îi face bine pentru că:
- o integrăm în realitatea completă a familiei – iar asta înseamnă şi zile în care muncim după orele de grădiniţă, când ea ne-ar lua de proaspeţi, momente în care suntem epuizaţi de efort ori, dimpotrivă, nu ne putem abţine de la a urmări o idee. Îşi dă seama că nu suntem doar părinţi, că avem o viaţă a noastră, animată de mai multe interese foarte serioase şi că centrul Universului nostru nu trece fix prin buricul ei.
- o valorizăm ca membru al echipei – prin sarcini reale, adaptate puterilor ei, şi prin recunoaşterea lucrului bine făcut, realizează că implicarea ei contează şi este apreciată. Simte şi ea diferenţa dintre o sarcină închipuită, menită să ne dea o pauză de la atenţia acordată ei, şi una reală, al cărei rezultat chiar contează. Când o luăm în serios, creşte încă un pic.
- înţelege că pasiunea nu ţine locul perseverenţei – experimentează pe pielea ei frustrarea, automotivarea şi redresarea prin care treci chiar şi atunci când lucrezi ceva de drag. Vede cu ochii ei că nici adulţilor nu le iese bine din prima, că e nevoie de încercări şi încăpăţânare pentru a obţine satisfacţia de a-ţi fi urmărit intenţia până la capăt. Trăieşte o mostră de realitate atât de diferită faţă de lumea magică din aşteptările ei.
Ce învaţă copilul muncind împreună cu noi?
- noţiuni – pentru că le deprinde prin exerciţiu practic, „recuzită”, „postare”, „mangold” nu sunt doar achiziţii de vocabular, ci subiecte pe care le înţelege profund din context
- valori – pe care i le demonstrăm prin puterea exemplului şi, poate mai percutant decât orice, uneori prin puterea contra-exemplului. Participand la tot procesul, înţelege cum şi de ce eşecul este parte integrantă a satisfacţiei.
- umorul – cel care arde tentaţia abandonului la cea mai mică frustare şi care resetează contorul ambiţiei cu un proverb la fel de plin de duh chiar dacă iese dintr-o gură de 5 ani şi un pic – „cu răbdarea, treci şi marea / dar cu răul – nici părăul”
Încă n-am reuşit s-o implicăm consecvent în adunatul firimiturilor de pe masă ori în împachetatul hainelor dezbrăcate. Faptul că nici noi nu practicăm regulat sportul acesta este dovada incontestabilă a faptului că puterea exemplului funcţionează.
Şi totuşi, fără vreun program ori vreo programă, reuşim uneori să o luăm cu noi în experimentul în derulare al vieţii noastre intime cu pasiunile care ne muncesc.
