Loading...

Şcoala de acasă. Ce învaţă copilul muncind alături de noi

Pentru că lucrez de acasă – şi pe mai multe fronturi deodată – se întâmplă uneori s-o pun şi pe steluţă la treabă. Ba să pună seminţe în răsadniţă, ba să muşte („nu înghiţi încă!”) din vreun corn cu ciocolată ori să fure în stop-cadru crema de pe un tort, la şedinţe foto, ba să îmbie cumpărătorii la carte. Deşi trăim totul ca pe o joacă, se lasă cu lecţii de viaţă foarte serioase, despre care cred în secret că îi vor fi mai utile decât şcoala adevărată. Deşi are ocazia să înveţe noţiuni practice legate de grădinărit, de fiert dulceţuri ori de apertura unui aparat foto, la şcoala de acasă învaţă cel mai mult despre pasiune şi perseverenţă.

De ce ne punem copilul la muncă?

Adevărul e că, de cele mai multe ori, n-avem încotro. Fie are vacanţă pe motive medicale, de exemplu, fie avem nevoie de mâinile ei fotogenice la cine ştie ce cadru. Uneori, cere chiar ea să participe – mai ales dacă tac-su şi cu mine mai avem suflu să cântăm „haili, hailo / suntem pitici mişto” când mutăm butuci în grădina de la ţară.

Indiferent de motiv, credem că munca îi face bine pentru că:

  • o integrăm în realitatea completă a familiei – iar asta înseamnă şi zile în care muncim după orele de grădiniţă, când ea ne-ar lua de proaspeţi, momente în care suntem epuizaţi de efort ori, dimpotrivă, nu ne putem abţine de la a urmări o idee. Îşi dă seama că nu suntem doar părinţi, că avem o viaţă a noastră, animată de mai multe interese foarte serioase şi că centrul Universului nostru nu trece fix prin buricul ei.
  • o valorizăm ca membru al echipei – prin sarcini reale, adaptate puterilor ei, şi prin recunoaşterea lucrului bine făcut, realizează că implicarea ei contează şi este apreciată. Simte şi ea diferenţa dintre o sarcină închipuită, menită să ne dea o pauză de la atenţia acordată ei, şi una reală, al cărei rezultat chiar contează. Când o luăm în serios, creşte încă un pic.
  • înţelege că pasiunea nu ţine locul perseverenţei – experimentează pe pielea ei frustrarea, automotivarea şi redresarea prin care treci chiar şi atunci când lucrezi ceva de drag. Vede cu ochii ei că nici adulţilor nu le iese bine din prima, că e nevoie de încercări şi încăpăţânare pentru a obţine satisfacţia de a-ţi fi urmărit intenţia până la capăt. Trăieşte o mostră de realitate atât de diferită faţă de lumea magică din aşteptările ei.
Sedinţă foto pentru mini-chec cu ciocolată. Sau lecţie scurtă despre amânarea gratificării 🙂

Ce învaţă copilul muncind împreună cu noi?

  • noţiuni – pentru că le deprinde prin exerciţiu practic, „recuzită”, „postare”, „mangold” nu sunt doar achiziţii de vocabular, ci subiecte pe care le înţelege profund din context
  • valori – pe care i le demonstrăm prin puterea exemplului şi, poate mai percutant decât orice, uneori prin puterea contra-exemplului. Participand la tot procesul, înţelege cum şi de ce eşecul este parte integrantă a satisfacţiei.
  • umorul – cel care arde tentaţia abandonului la cea mai mică frustare şi care resetează contorul ambiţiei cu un proverb la fel de plin de duh chiar dacă iese dintr-o gură de 5 ani şi un pic – „cu răbdarea, treci şi marea / dar cu răul – nici părăul”

Încă n-am reuşit s-o implicăm consecvent în adunatul firimiturilor de pe masă ori în împachetatul hainelor dezbrăcate. Faptul că nici noi nu practicăm regulat sportul acesta este dovada incontestabilă a faptului că puterea exemplului funcţionează.

Şi totuşi, fără vreun program ori vreo programă, reuşim uneori să o luăm cu noi în experimentul în derulare al vieţii noastre intime cu pasiunile care ne muncesc.

De unde ne aprovizionăm când nu ne ajunge grădina

nod verde 1

În primul nostru an de grădinărit, ne-am bucurat de cele 10 tufe de roşii care au rodit pe principiul „norocul începătorului”. În al doilea an, după ce am desţelenit pământul pentru 100 de tufe, le-a topit mana. Acum, în al 3-lea an, ştim deja că grădina extinsă la maxim este prea mică pentru a produce mult şi divers. Aşa că, pentru noi, Nod Verde e salvator.

Suntem gurmanzi dintotdeauna. De când cu steluţa, suntem mult mai atenţi la ce şi cum mâncăm. Şi de când cu grădinăritul, ne-am descoperit un respect şi o înţelegere de tipul „Stan Păţitul” pentru micii producători. Am aflat pe pielea noastră – băşicile de la coada sapei sunt dovada! – că agricultura responsabilă şi cu bun simţ presupune multă muncă şi nu întotdeauna suficient noroc.

Aşa că, atunci când poftim la ceva ce n-avem în grădină – şi, oricât ne-am strădui, n-o să avem niciodată straturi cu brânzeturi ori livezi cu salamuri aninate de ramuri – punem în cutia de la Nod Verde.

Fotocredit: D&P Photography

De ce comandăm de la Nod Verde?

Pe lângă faptul că ne putem alcătui un meniu mai divers decât cel provenind din recolta proprie, ne place Nod Verde pentru că:

  • susţinem producătorii locali – toate produsele vin de la producători de pe o rază de maxim 150 km de Cluj
  • susţinem micii producători – mulţi dintre ei lucrează în familie şi aceasta este singura lor sursă de venit
  • produsele sunt foarte proaspete – distanţa dintre fermă şi masă e sub 150 de km şi sub 2 zile de la recoltare, în cazul legumelor şi fructelor
  • produsele sunt suficient de diverse – găsim varză kale pentru chipsuri, salam de vită cu fenicul absolut SEN-ZA-ŢIO-NAL, microplante pentru energie decorativă pe bruschete ori supele-cremă, sosuri fructate cu adevărat IM-PRE-SIO-NAN-TE, de savurat goale-goluţe ori lângă platoul cu brânzeturi şi cărnuri diverse
  • preferăm livrarea la domiciliu – cutia cu selecţia personală de bunătăţi este livrată acasă marţia ori joia, variantă ideală pentru agorafobi mereu în criză de timp ca şi noi

Acuma, Nod Verde face o treabă chiar bună ca liant între fermă şi masă. Dar producătorii reprezentaţi în reţea şi excelent aleşi fac ceva excepţional!

Spre exemplu, carnivorul familiei a fost totalmente sedus de salamul de vită cu fenicul de la Pasini. Gust rafinat şi perfect echilibrat de carne maturată şi aromată cu condimente meşteşugit potrivite.

Fotocredit: D&P Photography

Eu îmi doream de mult să încerc micro-plantele. Câtă vreme n-am ajuns la ele, mi s-au părut acre – un fel de fiţă de-a animalelor sociale care nu se satură dacă n-au audienţă live online. Dar iată, datorită consătenilor mei din Floreşti, Greenlife România, mă bucur că pot pune energia lăstarilor de broccoli pe câteva bruschete pe care le vom mânca strict între 6 ochi.

Fotocredit: D&P Photography

Iar steluţa noastră, mare mâncătoare de „ouă de vacă”, e bucuroasă să alerge prin farfurie biluţele moi de mozzarella Bonas, zemoase doar atât cât trebuie şi dimensionate parcă special pentru degetele ei.

Fotocredit: D&P Photography

Ne-am înfruptat toţi trei din dulceaţa de fructe de soc de la Dealurile Uilei şi din sosurile fructate Les Mignones de Simon – cel cu vişine, cuişoare şi nucşoară este o adevărată experinţă culinară.

Fotocredit: D&P Photography

Anul acesta am pregătit 180 de răsaduri de roşii, vreo 70 de răsaduri de gogoşari şi ardei capia şi-avem garduri reciclate pentru a căţăra doar jumătate din cele… 300? de seminţe de castraveţi şi dovlecei.

De-a fi vreme bună şi sapa bine bătută, ne-om întoarce la comenzile la cutie doar la toamnă, târziu. Dar cine n-are grădină-n familia apropiată, are una în reţeaua Nod Verde.

Orăşeni altoiţi la sat. Oare ne-om prinde?…

oraseni la sat, viata la tara

Simi are 18 ani, vorba rapidă şi o pasiune pentru sculptat suporturi de lemn pentru trofee de vânătoare. A crescut odată cu Prinţ, dulăul aproape surd care încă latră fioros cu botul ştirb. Împreună cu câinii şi vânătorii, a bătut de mic toate vâlcelele şi pădurile, cu ochi atenţi şi urechi ciulite, de acum poate recunoaşte aproape orice buruiană sau fiară. Şcolit la oraş şi posesor de smartphone şi cont pe Facebook, se întoarce acasă, în sat, în fiecare moment liber. Într-unul din ele, l-am prins cu promisiunea că ne altoieşte un măr.

Când linia de finish pentru fertilitate e linia de start pentru o altă mentalitate

test de fertilitate barza

Corina S. e o femeie mărunţică, îngustă în umeri, cu mâini nervoase. Când vorbeşte, fie se joacă absent cu verigheta, fie fumează, la fel de absent. Pentru că o ţin de vorbă, n-are cum să-şi stăpânească mâinile altcumva. Mă mir că inelul răsucit nesfârşit în jurul degetului nu-i sapă un şanţ la fel de profund ca efectul pe care îl are povestea ei asupra mea.

De ce nu-mi plac glumiţele cu tentă sexuală făcute de părinţi pe seama copiilor. Mai cu seamă cele făcute de părinţi de fete!

educatia sexuala la copii

Pe la 3 ani, steluţa l-a văzut pe prietenul ei de joacă făcând pipi la toaleta noastră. A încercat şi ea să facă pipi din picioare. A reuşit, doar că nu în wc, ci pe jos. Sunt sigură că experimentul a lămurit-o că băieţii şi fetele sunt construiţi diferit. Dar cred – şi sper! – că nu înţelege absolut nimic din glumele pe care le fac alţi părinţi despre puşca pe care trebuie să ne-o cumpărăm, ca părinţi de fată, şi despre ce presupun adulţii, glumind, că se întâmplă când un băiat şi o fată rămân singuri în cameră. 

Şcoala la 6 sau la 7 ani? Sau cum să decizi între un an în plus de joacă ori de pensie pentru copilul tău

clasa zero la 6 ani sau la 7 ani

Steluţa noastă e născută pe 19 decembrie. De parcă apropierea zilei ei de naştere de sărbătoarea Crăciunului n-ar fi fost un motiv suficient de discuţii în familie – le ţinem separat sau împreună? – anul acesta aniversarea ei e prilej de adevărată dezbatere pentru noi. O dăm sau nu o dăm la şcoală înainte să împlinească 6 ani? Decidem pentru un an în plus la copilărie ori la pensie?

Cum ar fi trebuit să amenajez camera copilului pentru a ne fi tuturor mai confortabil

Am amenajat camera steluţei noastre când eram însărcinată. Habar nu aveam de tendinţe, de Montessori ori – măcar! – de ce înseamnă cu adevărat viaţa cu un copil. Probabil n-ar fi ajutat prea mult să ştiu: în mine urla instinctul de cuibărire! (Şi totuşi, poate nu i-aş fi făcut camera de fată bătrână în care doarme tac-su….)

Lecţiile bătăii (şi cod de reducere la conferinţa Alethei Solter despre disciplina fără pedepse)

disciplina fara pedespe si recompense 2

„După ce ţi-am rupt a patra oară foaia din caietul de caligrafie, ţi-am tras o palmă. Te-ai uitat la mine cu o privire care m-a făcut să-mi jur că mai bine-mi pică mâinile decât să mai ridic vreuna asupra ta”. Mama era tânără, spăla pe jos prin bucătărie şi îmi urmărea temele după ce ieşise din schimbul de noapte. Eu nici nu ţin minte momentul, deci n-am ce ierta. Dar din bătăile pe care nu mi le-a dat am învăţat că problemele se rezolvă altfel.
.
„Dacă trecea de ora patru, cinci după-masa şi tata nu ajungea acasă, luam pe mine toţi pantalonii disponibili. Chiar dacă era vară! Ştiam că mă aşteaptă încă o bătaie. Indiferent de motiv…” Tatăl lui era şi el destul de tânăr, avea o mână la fel de grea ca şi munca. Dar bătăile pe care i le-a dat l-au învăţat că loviturile nu rezolvă nimic. Ba dimpotrivă!

Şi-atunci cum se face că, deşi suntem doi părinţi care refuzăm bătaia ca unealtă de disciplinare, ne trezim uneori ameninţând cu pedepse care nu se materializează? Desigur că interzicerea îngheţatei până la sentimente mai bune faţă de spălatul pe dinţi nu se compară cu 5 lovituri cu furtunul maşinii de spălat. Dar de ce e pedeapsa atât de tentantă?