“Doar titi ramane mica” a inceput ca un dialog intre mine si steluta indragostita de intimitatea alaptarii. Transformand discutia intr-un text cu potential de poveste, am simtit ca poate sa fie de ajutor si altora. Doar ca nu stiam cum s-o pozitionez.
Alexandra Ilies, educator parental Parenting prin iubire, a limpezit lucrurile pentru mine. Si-am intrebat-o pe ea pentru ca am incredere in meticulozitatea si obiectivitatea cu care se documenteaza inainte de a emite opinii. Pentru ca propune parintilor un stil de educatie care ii tine cu picioarele pe pamantul dovezilor stiintifice si cu capul in norii iubirii neconditionate. Pentru ca-i creste mari pe cei care ii cresc pe cei mici.
Va invit sa cititi interviul de mai jos asa cum se citeste o carte – in liniste, fara graba si, poate, cu un carnetel pentru notite la indemana.
Cum se scrie o poveste terapeutica? Cui ii revine initiativa – psihologului sau scriitorului?
Alexandra Ilies: Povestile terapeutice pot avea o multitudine de fundamente teoretice si pot imbraca o varietate de forme. Cu siguranta atat un psiholog abil intr-ale scrisului cat si un scriitor scolit intr-ale psihologiei pot sa-si asume rolul formularii unor povesti terapeutice. Ceea ce este esential este sa se raporteze la scopul povestilor terapeutice si sa ia in calcul criteriile pe care o poveste trebuie sa le indeplineasca pentru a fi terapeutica.
Ce criterii trebuie sa indeplineasca o poveste terapeutica?
Alexandra Ilies: Scopul povestilor terapeutice este cel de a vindeca sau a oferi claritate, coerenta unei experiente, adica ajuta la inte0rgarea rationala a emotiilor si il ajuta pe copil sa dea un sens intamplarilor. De astemenea, ele pot pregati copiii pentru evenimente viitoare, oferind siguranta prin predictibilitate si sens: venirea unui fratior, prima zi de scoala, vizita la medic, intarcarea etc.
In primul rand pentru a fi eficienta, povestea terapeutica trebuie sa construiasca o imagine clara, la care copilul sa se poata raporta sau cu care sa se poata identifica, exprimand-o suficient de subtil pentru a pastra acea distanta emotionala care confera siguranta. Daca povestea este prea directa sau resimtita ca si invinuire ori “predica”, cel mic ar putea simti rusine sau ar putea deveni rezistent fata de mesajul ei.
Bineinteles, povestile terapeutice trebuie sa tina cont de varsta auditoriului, de exemplu contextele care genereaza emotii prea puternice pot fi infricosatoare pentru copiii sub 7 ani, iar teama blocheza procesul de invatare. De asemenea, este ideal ca povestea terapeutica sa caute o abordare pozitiva a situatiei descrise sau o rezolutie pozitiva a conflictului.
Care e diferenta intre o simpla poveste si o poveste terapeutica?
Alexandra Ilies: Diferenta dintre povestile literare si povestile terapeutice sta practic in scopul pe care il urmaresc. Inca inainte de aparitia scrisului, povestile orale au jucat rolul principal in transmiterea cunostintelor, a informatiilor si a traditiilor. Pe parcursul istoriei multe povesti au fost folosite pentru a linisti, a vindeca sau a inspira.
In povestile clasice se impletesc roluri multiple: rolul de a transmite informatii (despre contextul istoric, cultura, obiceiuri), de a transmite valori sau comportamente acceptabile (onestitate, supunere fata de parinti, maniere) si de a vindeca – autorul (povestile de tip jurnal) sau lectorul (povesti cu elemente terapeutice).
Carti terapeutice si povesti terapeutice – care e diferenta intre ele?
Alexandra Ilies: Datorita evolutiei si interesului acordat transformarii personale si sanatatii emotionale din ultimii ani, putem sa ne consideram norocosii posesori ai unui numar crescand de carti care abordeaza diferite teme de dezvoltare personala pentru copii.
Cand spun carti terapeutice ma gandesc la acele carti-instrument care contin tehnici sau exercitii prin care parintii si educatorii sunt ajutati sa ofere copiilor reincadrari in context, deprinderi si de comportamente alternative, strategii si tehnici de a face fata diferitelor contexte.
Cand ma gandesc la o poveste terapeutica”, aceasta este asemanatoare unei povesti literare, avand insa un scop pre-determinat de dezvoltare sau vindecare.
Ai intalnit povesti terapeutice contraproductive?
Alexandra Ilies: In activitatea mea de consilier educational la o grupa mijlocie de gradinita am avut ocazia sa observ ceea ce se stie deja in literatura de specialitate si anume ca nu toate povestile terapeutice sunt valoroase, sau, cu alte cuvinte nu tot ceea ce apare intr-o culegere de povesti terapeutice poate fi considerat util.
In incercarea de a-i convinge pe copii sa fie mai ordonati si grijulii cu jucariile, educatoarea le-a citit o poveste intitulata “terapeutica” despre un baietel care a ramas incuiat afara din camera deoarece usa si jucariile personificate au hotarat ca nu mai suporta ca el sa le tranteasca, sa le arunce si sa le lase imprastiate. Stii care a fost reactia copiilor? “Eu nu arunc niciodata cu jucarii!” sau “La mine in camera eu fac ordine tot timpul!”. Unde dai si unde crapa? Povestea a indus sentimentul de vinovatie, copiii nu si-au dorit sa se identifice cu personajul negativ, asadar au negat ca ei ar avea vreodata comportamentele baietelului. Daca este sa ne gandim ca aveau intre 3 si 5 ani, ii credem? 🙂 Bineinteles ca si ei aveau comportamentele personajului negativ, insa sentimentul de vinovatie i-a ajutat sa invete doar cum sa nege, nu cum sa schimbe aceste comportamente – asadar povestea nu numai ca nu si-a indeplinit scopul terapeutic, dar a si generat un comportament nedorit: negarea, respectiv minciuna.
Si unele carti care pregatesc copiii pentru evenimente viitoare pot avea acelasi efect, deoarece prezinta ipostaze nerealiste. Eu recomand parintilor sa evite cartile in care se regasec expresii precum “Baietelul sta linistit si isi asteapta randul pana mamica alapteaza bebelusul” sau “La gradinita copiii se distreaza si se joaca toata ziua si fetita isi face doar prieteni buni”, “Maia a invatat sa faca la olita pentru ca doar bebelusii fac in scutec”, etc. Acestea sunt in cel mai fericit caz complet inutile, putand fi chiar contra-productive.
Un studiu interesant din 2014, care include copii intre 3 si 7 ani, arata ca auditorii povestilor precum “Pinocchio” sau “Baietelul si lupul” – in care personajul principal este pedepsit pentru o greseala – nu vor avea o modificare pozitiva a comportamentului, pe cand copiii care audiaza o poveste al carei erou are un comportament adecvat si este rasplatit, isi vor modifica comportamentul in sens pozitiv.
De la ce varsta incolo copilul incepe sa ‚miroasa’ substratul povestii, sa anticipeze morala si, in consecinta, sa se opuna constient mesajului ascuns?
Alexandra Ilies: Asta e o intrebare minunata! Opozitia fata de mesajul ascuns al povestii este data nu atat de varsta, cat de povestea in sine sau ee nerespecatrea criteriului de varsta in lecturarea ei.
Ca si alte lucruri care tin de dezvoltarea neuro-psihologica a copiilor, opozitia “rationala” este corelata cu maturizarea proceselor rationale, dar si cu intensitatea emotiilor generate de poveste, de abordarea lectorului, etc. Asadar, modul in care este formulata povestea, contextele care genereaza emotii prea puternice, povestile morale cu final negativ, povestile de tip “predica”, blocheaza copilul sau incita la rezistenta, mai degraba decat o anumita varsta a copilului.
Cat de importanta e ilustratia? E important sa fie ilustratia cu personaje umane sau nu conteaza?
Alexandra Ilies: In ziua de astazi, chiar si spre deosebire de copilaria noastra, sunt o multitudine de carti care ii invita pe copii sa le rasfoiasca, inca de pe rafturile librariilor. Ceea ce ii atrage pe copii si adulti deopotriva in primul rand este aspectul vizual. Pentru copiii mici, ilustratia joaca un rol chiar mai important decat textul.
Daca folosim personaje umane sau animale, reale sau fictive, depinde mult de gradul in care vrem sa abstractizam povestea si sa ii conferim rolul de poveste terapeutica metaforica sau literara. Distanta sau apropierea dintre personajele din povestea terapeutica si ascultator poate fi diminuata sau amplificata si cu ajutorul ilustratiei.
Cum poate fi potentat mesajul povestii terapeutice? Sunt indicate sau nu discutiile aditionale pe subiect?
Alexandra Ilies: Daca este sa ne referim la povestile terapeutice in sensul strict, acestea se adreseaza emisferei drepte a ascultatorului, adica laturii sale intuitive, inconstiente. De aceea este important ca povestile terapeutice sa fie lectrurate ca atare, nu interpretate. Unii specialisti sustin ca atunci cand o poveste terapeutica este intepretata, emisfera stanga – logica, rationala va crea rezistenta fata de mesajul povestii sau rezistenta la schimbare, iar astfel vor fi distruse puterea si valoarea terapeutica a povestii. De asemenea, o poveste terapeutica are scopul de a genera in ascultator o interpretare personala, un motor pentru a construi sensul si schimbarea cele mai potrivite pentru el insusi, iar perspectiva unui “interpret” interfereaza cu acest proces.
Pe de alta parte, printr-o interactiune abila si intrebari deschise bine directionate, multe povesti clasice pot fi utilizate in scop educativ sau chiar terapeutic de catre parinti.
Care sunt recomandarile tale de povesti terapeutice din literatura universala si literatura romana?
Alexandra Ilies: Daca privim cartea terapeutica ca si pe un “tratament”, imi este imposibil sa fac recomandari generale, deoarece povestea terapeutica trebuie adaptata nevoii si receptivitatii copilului.
Imi plac insa mult povestile care ‘vorbesc’ despre valori si care le transmit cu adevarat. Poate parea surprinzator ca “Gruffalo” este una dintre preferatele mele 🙂 “Fantoma dragalasa”, preferata lui Ian, “Girafele nu stiu sa danseze”, “Lindbergh – povestea unui soricel zburator”aaa, am o lista infinita!
Chiar si o poveste “ne-terapeutica” poate fi adaptata pentru a transmite valori morale, iar cu putina indemanare parintele poate extrage mesajele potrivite.
Desi ignoranta nu-i ceva cu care sa ma laud, sunt totusi bucuroasa ca n-am fost nevoita pana acum sa tin in mana o carte terapeutica in adevaratul sens al cuvantului. Voi ce experiente aveti cu lecturile pentru copii?
