“După ce ţi-am rupt a patra oară foaia din caietul de caligrafie, ţi-am tras o palmă. Te-ai uitat la mine cu o privire care m-a făcut să-mi jur că mai bine-mi pică mâinile decât să mai ridic vreuna asupra ta”. Mama era tânără, spăla pe jos prin bucătărie şi îmi urmărea temele după ce ieşise din schimbul de noapte. Eu nici nu ţin minte momentul, deci n-am ce ierta. Dar din bătăile pe care nu mi le-a dat am învăţat că problemele se rezolvă altfel.
.
“Dacă trecea de ora patru, cinci după-masa şi tata nu ajungea acasă, luam pe mine toţi pantalonii disponibili. Chiar dacă era vară! Ştiam că mă aşteaptă încă o bătaie. Indiferent de motiv…” Tatăl lui era şi el destul de tânăr, avea o mână la fel de grea ca şi munca. Dar bătăile pe care i le-a dat l-au învăţat că loviturile nu rezolvă nimic. Ba dimpotrivă!

Şi-atunci cum se face că, deşi suntem doi părinţi care refuzăm bătaia ca unealtă de disciplinare, ne trezim uneori ameninţând cu pedepse care nu se materializează? Desigur că interzicerea îngheţatei până la sentimente mai bune faţă de spălatul pe dinţi nu se compară cu 5 lovituri cu furtunul maşinii de spălat. Dar de ce e pedeapsa atât de tentantă?