„Food coaching... Serios?! Adică nici măcar un nutriţionist cu patalama şi diplome înrămate deasupra cântarului pentru obezi? Şi ce crezi c-o să te-nveţe?…” Nu mă aştept să mă înveţe nimic. Sper să mă îndrume să pun în practică ce ştiu deja!
L-am urmărit pe Jamie Oliver vorbind despre cauzalitatea dintre obiceiuri alimentare sănătoase şi speranţa de viaţă în timp ce asudam pe bicicleta de cameră. N-a spus nimic nou, dar a pus informaţia într-o perspectiva nouă. Care m-a făcut să înţeleg că noi – eu, tu, şi tu, şi tu – suntem cei cu „pita şi cuţitul” în mână. Şi că noi, cei mulţi şi mărunţi, avem puterea de a porni schimbarea atât de necesară pentru noi şi pentru copiii noştri.
E clar că-i greu să opunem rezistenţă unui sistem în care autolegiferarea marilor producători de mâncare procesată şi lipsa de intervenţie responsabilă a statului par să ne condamne la întâlniri premature cu o groapă suficient de mare încât să torni fundaţia unei mici cabane. Dar putem face şi altceva decât să înghiţim ce ni se îndeasă pe gât. Putem schimba lucrurile la nivel microscopic – pentru că celula familiei e, nu-i aşa?, baza societăţii. Iar schimbarea din casă şi de pe masa noastră e spre binele nostru şi-al următoarelor două generaţii.
Mo e un elefănţel căruia viaţa îi face o operaţie pe inimă deschisă. În urma camionului ce-o duce pe mama lui spre un circ ambulant, Mo rămâne cu O. Cu sunetul regretului, al uimirii, al curajului fricos, al singurătăţii cu ecou, al furiei îndreptăţite. Rămâne cu un sunet-sentiment. E singur cu un sine mare, rotund si vocal.
Anul trecut a fost primul an în care zacusca făcută de soţul meu a trecut peste graniţele familiei noastre. Anul acesta „clientul” a revenit cu o ladă în care pregătise deja 30 de borcane goale. Aşa că am suflecat mânecile a trei generaţii, am copt şi am pigulit 40 de kilograme de vinete. Reţeta moştenită prin încrengătura arborelui nostru genealogic a rodit frumos, ne gândim deja la export: anul viitor o să facem zacuscă şi pentru un vecin şi doi colegi de serviciu.
Câteva din puţinele jucării ale steluţei îmi stau pe cap. Chiar dacă ele-s aşezate frumos, pe un dulap. Aşa că m-am gândit să premeditez expulzarea lor într-un scenariu despre generozitate, altruism şi alte atitudini din gama de îngrijire personală a sufletului. Mă şi vedeam în postura de mamă regulamentară, care predă cheia înţelepciunii noii generaţii ce-i creşte-n bătătură. Atâta doar că am căzut singură în groapa pregătită pentru inocentele pluşuri.
Întâi a fost un „nu” mut din partea editurilor. Apoi a fost un lung şir de „nu pot”, „nu ştiu”, „nu mă inspiră” din partea ilustratoarelor pe care le-am abordat. Toate n-au făcut decât să mă asmute – sunt fix berbecul proverbial, cel care insistă să dea cu capul. Apoi a fost frica: să mă expun? Şi dacă nu reuşesc? Dacă „mă fac de râs”?… Şi-am plonjat în necunoscut, după un brânci drăgăstos din partea jumătăţii mele: „fă-o, va fi bine!”
Sătulă să aştepte cavaleri rătăciţi în universul ei paralel, Dana Babana s-a dezbrăcat de turnul de fildeş în care domnea şi-a pornit să-şi caute un om. A dat peste purtători de armuri care i-au lăsat inima acolo unde-i stăteau picioarele, iar speranţele – mult sub colbul de sub tălpi. Când a găsit, în cele din urmă, un soldat bogat în bun-simţ, l-a cerut de bărbat. Iar el a cerut-o de mama copilului lor. Fază la care curajul Danei Babana s-a scurs pe apa sâmbetei. Şi nu s-a mai întors decât atunci când i s-a rupt apa.
Anul ăsta am început o viaţă dublă, de orăşeancă în timpul săptămânii şi de ţărancă de weekend. Agricultura în deplasare îmi oferă neaşteptate revelaţii filosofice. După euforia produsă de primele răsaduri care-au supravieţuit nepriceperii mele, m-au năpădit buruienile realităţii. Parul care trebuia să sprijine plantele rămăsese mic. Ca un părinte care uită să mai crească şi el.
Evident că n-o să cumpăr araci telescopici numai ca să-mi susţin parabola în următorul sezon agricol. Dar încep să dea în pârg în mintea mea nişte intuiţii care spun că parentingul pe termen lung nu-i decât secundar şi implicit despre copii. Odată ce-ai compostat terenul relaţiei cu copilul tău cu dragoste orbească şi răbdare fără tutun, e cazul să te ocupi de tine, ca adult. Să-ţi întreţii inelele de creştere pe care se caţără spre lumină puiul tău. Să te cultivi. Să devii. Să evoluezi.
Webstock e un eveniment castigator pentru novicii din social media si pentru marile corporatii. In cazul in care, ca si mine, n-ai nici exercitiul complezentelor in materie de socializare, e doar pierdere de vreme.
Ce caut eu la Webstock 2017? Caut oameni, informaţie şi inspiraţie. Mai caut ruta spre viitorul scriiturii mele. Şi merg să fiu acolo când (dacă) se va anunţa şi numele campaniei online de crowdfunding pentru povestea „Doar ţiţi rămâne mică”, nominalizată în categoria Special Projects.
