Cand te-am vazut prima data, mi-a stat inima in loc. Nu ma asteptam ca o schita de om sa aiba o inima atat de harnica si de mare.
De-atunci, n-a trecut chiar atat de multa vreme pe cat mi se pare mie. Dar s-au intamplat asa de multe pe dinauntru – in mintea ta si, sunt sigura, si-n lumea ta calda si intunecata – ca par sa fi trecut cateva vieti.
Parca-parca nu ma mai speriu de tine chiar asa de tare. Of, de fapt nu tu ma sperii. Ci nepriceperea mea in ceea ce te priveste. Ca n-am sa stiu cum sa te tin, cum sa te alin, cum sa pricep ce vrei de la mine si cum sa ma pricep sa-ti dau tot ce-mi sta in putere. Ca n-am sa stiu sa trag o linie hotarata intre tot consumul inevitabil de nervi pe la consultatii, doctori, asistente si toata linistea de care trebuie sa fiu in stare pentru tine. Ca am sa trag o linie prea hotarata intre concentrarea pe tine si tot restul lumii. Pai daca si cand gatesc mi se spune ca sunt prea serioasa si absorbita, cum voi putea face instantaneu calatoria intergalactica intre tine si ceilalti care-mi sunt dragi?
Ma tot gandesc la tine – cum aratai ca o steluta argintie pe un cer complet negru. Si cum iti torci lumina si-o faci tot mai mare cu fiecare zi. Si mi se pare miraculos ca asta se intampla oarecum fara mine. Pentru ca e munca ta, puterea ta, perseverenta ta cea care face din ghemul inimii tale unul tot mai mare. Asa cum eu am intins catre tine coarda de siguranta a sangelui care te ajuta sa cresti, intinde si tu un fir argintiu care sa ne lege inimile, ca sa-mi dai un strop din curajul tau.
Si te mai rog ceva: numai pentru ca te alint ‘steluta mea’ nu trebuie sa te simti datoare ca, odata rasarita de-adevaratelea, sa ma tii treaza nopti intregi, ca sa-ti admir stralucirea.
No Comments