Loading...

Şcoala la 6 sau la 7 ani? Sau cum să decizi între un an în plus de joacă ori de pensie pentru copilul tău

clasa zero la 6 ani sau la 7 ani

Steluţa noastă e născută pe 19 decembrie. De parcă apropierea zilei ei de naştere de sărbătoarea Crăciunului n-ar fi fost un motiv suficient de discuţii în familie – le ţinem separat sau împreună? – anul acesta aniversarea ei e prilej de adevărată dezbatere pentru noi. O dăm sau nu o dăm la şcoală înainte să împlinească 6 ani? Decidem pentru un an în plus la copilărie ori la pensie?

Tac-su, aritmeticul familiei, înclina spre clasa zero la 5 ani şi 9 luni. Şi argumenta cu cifre: economisim 12 luni de plată a taxei la grădiniţa privată, copilul intră în câmpul muncii cu 1 an mai devreme. “Şi e cu un cap mai înaltă decât colegii ei de grupă!” Pentru mine, asta nu-i o unitate de măsură valabilă – obiecţie respinsă.

Subsemnata, melodramatica familiei – da’ staţi că vine puternic din urmă steluţa! – văd decizia asta din altă perspectivă. Emoţională, fireşte! Şi, în taina publică a acestui blog, trebuie să recunosc că mi-e groază să conduc la clasă o copilă care încă plânge la despărţire, care încă se agaţă de mine, care încă face eforturi în fiecare zi să sară în apa zilei.

Dar decizia asta nu e despre mine. Încăpăţânarea cu care am pledat pentru clasa zero la aproape 7 ani îi dă steluţei:

  • un an de joacă – anul suplimentar de copilărie este o certitudine, orice e în viitorul care începe cu prima zi de şcoală nu mai stă în puterea noastră.
  • un an de libertate – faptul că noi, adulţii, am trecut prin ani de şcoală şi de muncă nu ne-a făcut deloc să acceptăm programul fix, ba ne-am zbătut sserios să ne aranjăm vieţile astfel încât să avem o oarecare liberatate de mişcare. De ce să împing copilul în sistemul orarului, când pot să-i mai ofer încă un an fără ceas?
  • un an de maturizare lină – cu tot programul de activităţi de la grădiniţă, are timp să se plictisească roditor, să fantazeze despre prinţese şi îndrăgostire, să observe liber comportamente şi situaţii, să stea pe gânduri şi să ne pună întrebări despre ceea ce o frământă şi o preocupă cu adevărat. Vom avea timp să vorbim despre ce învaţă pentru viaţă, nu doar pentru a doua zi.
  • un an de sedimentare a caracterului – în cercul mic al familiei şi-al grădiniţei, este susţinută şi încurajată să-şi asume deplin bunătatea, compasiunea şi toleranţa cu care s-a născut. Avem încă un an în care să-i confirmăm aceste valori, înainte de a fi expusă diversităţii bulversante şi eterogene a şcolii, prea puţin preocupate de ce-i în sufletul unui copil.
  • încă un an împreună – pentru că grădi nu-i obligatorie ca şcoală, ne permitem luxul ca joia după-masa să o întindem din oraş, uneori împreună cu bunicii, alteori doar noi trei. Nu ne dedicăm weekendurile prelungite steluţei, nu le construim în jurul ei, ci o lăsăm să cutreiere între activităţile noastre şi preferinţele ei. Dar suntem accesibili oricând în cursul zilei, nu doar după-mesele.
  • un an în care, posibil, se va da în folosinţă şcoala nouă din Floreşti şi vom fi mântuiţi de naveta în Cluj, Doamne-ajută!

L-am convins! Toate argumentele acestea necuantificabile şi volatile au săpat sub pojghiţa de socoteală şi planificare a minţii masculine. Au ajuns la inima lui. Nu ştiu dacă şi ea tresaltă ca şi a mea, când steluţa citeşte corect, pe litere, B-R-A-D-U-L şi apoi, uitându-se pe tavan, le leagă în “Paul”. Încerc să-mi îndes frica înapoi pe gât, liniştindu-mă că măcar improvizează artistic, dacă nu e încă în stare să reproducă fidel…

Dacă steluţa şi-ar fi dorit fierbinte, aşa cum o fac alţi copii, să înceapă şcoala din toamnă, toate răscolirile noastre de părinţi n-ar mai fi avut loc. Dar, deşi nu ne-a fost simplu să nu ne uităm la alţii, până la urmă am ajuns la o concluzie croită după ea, cea de acum. Cum am făcut-o “la bătrâneţe”, cel mai probabil nu vom mai fi prin preajmă să ne drăcuie că n-are anii de pensie deodată cu prietenele ei!

Facebook Comments

Comments

comments

You might also like

No Comments

Leave a Reply