Loading...

Food coach-ul n-a făcut nimic. Eu am făcut totul!

food coach

Pe 15 ianuarie intram în program. Concluzia mea după 10 săptămâni ? Food coach-ul n-a făcut nimic. Eu am făcut totul!

Întâi, am adunat masa critică de nemulţumiri: nu-mi mai vin hainele, nu pot urca două etaje fără să gâfâi, nu îndrăznesc să fac sex pe lumină, nu mai vreau să fiu posedată de propriul apetit, nu mai rezist la tona de regrete care încape într-o cană de lapte cu biscuiţi.

Apoi, m-a apucat responsabilitatea. Faţă de mine, pentru că am ajuns, în sfârşit, într-o fază solară a vieţii mele. Mă plac, mă consider interesantă, mă simt absorbită în mine şi prostul obicei de a mânca frustrare cu găleata strică peisajul. Plus că scurtează drastic speranţa de viaţă şi, implicit, timpul de care dispun pentru a trăi toate pasiunile pe care acum îndrăznesc să le las să scoată capul. Dar şi faţă de steluţă – pe care vreau să o ajut şi când mă ridică la rangul de bunică. Vreau să fug cu copilul ei prin parc, nu să fugă ea cu mine la Urgenţe.

Şi-am sfârşit prin a decide. Am luat o mică decizie, aceea de “a încerca” să lucrez cu un food coach. Prima dată în mine, în secretul minţii mele. Apoi am cerut aprobarea şi sprijinul bărbatului – “mă ajuţi cu gătitul de trei ori pe zi, în fiecare zi, de acum şi până când moartea ne va despărţi?” A zis da şi, deşi ştiam că asta va spune, m-am mai îndrăgostit un pic de el.

Am plătit tariful pentru program. Am acţionat! Repede-repejor, înainte să-mi găsesc motive cuantificabile şi solide de la a mă opri înainte să încep. Să-nu-mi-bat-joc-de-banii mei a devenit o roată ajutătoare.

 

food coach

Câteva din reţele preferate din planurile alimentare făcute de Ana Naie, food coach. Foto credit: wellplated.com, mazilique.ro, whatagirleats.com, whatisthepan.com

Acuma, trebuie să spun că nu-i cu totul adevărat că food coach-ul n-a făcut nimic. M-am folosit de propoziţia asta cârlig ca să te fac să citeşti. Ana Naie a făcut şi ea ceva: planul de mese. În rest, a spus nişte lucruri care mă fac să îmi schimb viaţa:

  • decizie, nu motivaţie – cu un dulap plin de haine care îmi rămâneau mici fără să intre la apă, cu un hard disk plin de fotografii în care nu-mi place să-mi văd guşa şi braţele prea groase, cu cataracta pe care păream să o dezvolt instant de fiecare dată când mă aflam în faţa oglinzii, cu senzaţia pregnantă şi înspăimântătoare că am un cuib de termite în loc de creier, cred că am avut dintotdeauna suficiente motive să mă schimb. Schimbarea a început doar în ziua în care am hotărât că trebuie să fac ceva!
  • proces, nu rezultat – cu gândul doar la afişajul cântarului, am trăit pe principiul “unde încape mia, încape şi suta”. Până când am trecut binişor de 100 kg. Peste limita aceea, mi se părea că any resistance is futile, aşa că i-am dat înainte cu anestezii culinare. Am intrat în programul de food coaching fără să îmi stabilesc un obiectiv în kilograme, ci să-fac-în-fiecare-zi-ceva-bun-pentru-mine. Şi procesul se dovedeşte mai plin de recompense decât se poate măsura în kilograme.
  • prezenţă, nu automatism – pentru că “asta fac de o viaţă”, viaţa mă trăia pe mine: foame? – biscuiţi!; desert? – porţie dublă?; seară la televizor? – 2 pungi de seminţe! Ştiam că nu asta vreau să mi se întâmple până la sfârşitul zilelor mele, dar priveam în ochii rutinei ca Mawgli în ochii hipnotici ai şarpelui Kaa. “De ce e acceptabil să mănânci seminţe în faţa televizorului, dar nu şi când mergi la teatru?” a fost întrebarea care a rupt vraja, a resuscitat obişnuinţa de a-mi chestiona obiceiurile şi mi-a redat controlul asupra vieţii mele.
  • identitate, nu consecinţe – în chestionarul completat la începutul programului, mă descriam drept făina-şi-lactatele-e-viaţa-mea, doar pe jumătate văicărită, pentru că cealaltă jumătate din mine se alinta în unicitatea personalităţii mele de mâncătoare de biscuiţi-cu-lapte. Asta mă declaram, mă acceptam, mă asumam, mă revendicam. Era identitatea incomodă de care tot reuşeam să fiu mândră. Şi, când, după câteva săptămâni, am înşelat programul cu dragostea mea de o viaţă, am constatat că a căzut un zeu! Că m-am transformat din robul dulcelui în propriul meu stăpân. Şi, în consecinţă, cântarul cooperează!

Şi, cât am slăbit? 5 kilograme până acum. Posibil ca timpul de care am avut nevoie să interiorizez revelaţiile de mai sus să mă fi costat 5 kilograme pe care le-aş fi putut da jos, dacă n-aş fi avut câteva derapaje de energie şi de logistică.

food coach

Fotocredit: unsplah.com

Dar ce n-am pierdut în greutate am câştigat în ochii mei: mă simt frumoasă, cred că merit să mă uit în ochii mei, să trăiesc pentru mine, nu împotriva mea. Pot să repar proastele obiceiuri. Pot să nu fac un capăt de lume dintr-o abatere şi să continui cu ceea ce ştiu că-i corect, fără să-mi pierd speranţa. Pot să-i demonstrez steluţei că greşelile se pot îndrepta şi că schimbarea nu-i penitenţă, ci energie. Avem în noi puterea de a ne repara abia de când începem să ne iubim aşa cum suntem. Şi că iubirea asta de sine nu-i întruchiparea egoismului, ci condiţia minim necesară pentru a putea accepta şi iubi pe oricine altcineva.

Am făcut totul singură! Ana a întocmit planurile alimentare, dar n-a mâncat în locul meu. A dat informaţii, dar n-a lat decizii pentru mine. M-a îndrumat, m-a susţinut, m-a consiliat, dar nu m-ar fi putut schimba împotriva voinţei mele. N-a făcut decât ceea ce face un food coach foarte bun – m-a învăţat să-mi folosesc puterea. Iar asta face totul!

Facebook Comments

Comments

comments

You might also like

No Comments

Leave a Reply